Sunt îndatorat domnului A.K. Smith pentru versiunea în latină a versurilor sibiline menționate în primul capitol. Iată-le în forma lor inițială:

Punica centenos durabit poena per annos:

Res Romana viro parebit caesariato;

Calvus caesarie dominus dominabitur urbi;

Omnibus ille viris mulier mas ille puellis;

Rex equitabit equo bifidis equus unguibus ibit;

Filius imbelli fictus mactaverit ictu.

Imperium hinc alter ficto patre caesariato

Caesariae crinitus habet, qui marmore Romae

Mutabit lateres. Non visis vinciet Urbem

Compedibus. Fictae secreto coniugis astu

Occidet ut fictus bona filius occupet heres.

Tertius hinc sumet ficto patre caesariato

Calvus caesarie regnum cui sanguine limus

Commixtus. Victrix penes ilium et victa vicissim

Roma erit. Ille instar gladii pulvinar habebit,

Filius et fictus regni potietur iniqui.

Quartus habet solium ficto patre caesariato

Calvus caesarie invenis, cui Roma ministrae est.

Feta veneficiis Urbs impia serviet uni.

Quo puer ibat equo vectus calcatus eodem

Se iuvenem ferro cecidisse fatetur equino

Caesariatus ad hoc quintus numerabitur hirtus

Caesarie, toti genti contemptus avitae.

Imbecillus iners, aestivas addere Romae

Aptus aquas populo frumenta hiemalia praebet.

Ille tamen fictae secreto coniugis astu

Occidet ut fictus bona filius occupet heres

Sextus habet regnum ficto patre caesariato.

Flamma pavor citharoedus eunt tria monstra per urbem.

Sanguine dextra rubet materno. Septimus heres

Nemo erit, at sexti busto cruor ibit ab imo.

Galmpton, Brixham

R. G.

1941

„… E o povestire care a făcut obiectul multor interpretări greșite nu numai din partea celor care au trăit atunci, dar și în vremurile ce au urmat: și aceasta e atât de adevărat, încât toate faptele de primă importanță sunt învăluite în îndoială și obscuritate; în timp ce unii susțin ca fapte sigure cele mai neîntemeiate zvonuri, alții transformă faptele în născociri; și unele, și altele sunt exagerate de posteritate.“

TACIT

Capitolul 1

Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus și așa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înșirându-vă toate numele și titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, rude și de intimi „Claudius Idiotul“, „Claudius ăla“, „Claudius Bâlbâitul“, „Clau-Clau-Claudius“ sau, rareori, „Sărmanul unchi Claudius“, mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieții mele; încep, așadar, cu frageda mea copilărie și-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieții mele, cu vreo opt ani în urmă, când, în vârstă de cincizeci și unu de ani, s-a abătut asupra mea „nenorocirea aurită“, din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.

Lucrarea de față nu este întâia mea carte. De fapt, literatura și mai ales scrierea istoriei — pe care ca tânăr am studiat-o aici, la Roma, cu cei mai buni maeștri — mi-au fost timp de treizeci și cinci de ani singura meserie și singura pasiune. Cititorii mei să nu se mire deci de iscusința stilului meu; să se știe că eu însumi, Claudius, scriu această carte, și nu secretarul meu sau vreunul dintre scribii oficiali, pe care-i întrebuințează de obicei oamenii însemnați, pentru a le „imortaliza“ amintirile, nădăjduind prin asta că retorica va înlocui sărăcia subiectului și că lingușirea va acoperi viciile. Aici, o jur pe toți zeii, eu sunt și secretarul, și cronicarul meu oficial; totul e scris de mâna mea. Și, de altfel, ce răsplată aș putea să aștept — lăudându-mă — de la mine însumi?

Țin să subliniez, de asemenea, că această scriere nu e singura istorie a vieții mele ieșită de sub propria-mi pană. Am mai alcătuit odinioară una, în opt volume, destinată arhivelor orașului. E o poveste lungă, plictisitoare, cu care nu m-am fălit niciodată și pe care am scris-o doar la cererea publică. Adevărul e că pe atunci (cu doi ani în urmă) aveam multe alte lucruri de făcut, așa că am dictat cea mai mare parte din primele patru volume secretarului meu grec, cerându-i să nu schimbe nimic (decât dacă era neapărată nevoie, spre a păstra echilibrul frazelor și spre a suprima contradicțiile și repetările). Dar mărturisesc că aproape întreaga a doua jumătate a operei și cel puțin câteva capitole din prima parte le-a scris, după indicațiile mele, acest Polibiu. (Sclavului i-am dat eu însumi numele vestitului istoric, încă de pe când era copil.) El și-a format stilul după al meu cu atâta dibăcie, încât, după terminarea operei, nimeni n-ar fi putut deosebi ceea ce fusese scris de mine de ce scrisese el.

Repet, era o carte plictisitoare. Situația mea nu-mi îngăduia să-l critic pe împăratul Augustus, fratele bunicului meu din partea mamei, și nici pe Livia Augusta, cea de a treia și ultima soție a sa, bunica mea. Amândoi fuseseră zeificați oficial, iar eu devenisem slujitorul acestui cult. Cât despre cei doi nedemni urmași ai lui Augustus, i-aș fi putut veșteji cu asprime, dar, din decență, m-am abținut. Ar fi fost nedrept din parte-mi s-o dezvinovățesc pe Livia sau chiar pe Augustus, în măsura în care s-a lăsat influențat de femeia aceasta, ce-i drept, remarcabilă — și, vreau s-o spun de pe acum, odioasă —, și să spun adevărul despre ceilalți doi, a căror memorie nu era apărată de religie.

Am lăsat-o dinadins să fie o carte plicticoasă, pomenind doar de faptele ce nu puteau fi puse la îndoială, de pildă, cutare s-a însurat cu cutare, fiică a cutăruia, ale cărui demnități le-am amintit, dar n-am spus nimic despre motivele politice ale căsătoriei, nici despre tocmeala din culise între cele două familii. Sau cutare a murit subit, după ce a mâncat niște smochine africane. Dar nu pomeneam nimic de otravă sau despre acei cărora întâmplarea asta le-a fost de folos, decât atunci când faptul fusese confirmat de hotărârea unui tribunal.

Așadar, n-am mințit niciodată, dar nici n-am spus adevărul, așa cum înțeleg să-l spun acum, în toată goliciunea lui.

Consultând această carte astăzi, în Biblioteca lui Apollo de pe colina Palatin, pentru a-mi reîmprospăta unele amănunte și date, am avut surpriza să întâlnesc anumite capitole pe care aș fi jurat că le-am scris sau dictat eu însumi, într-atât de asemănătoare erau cu stilul meu obișnuit, dar pe care nu-mi amintesc să le fi scris sau dictat vreodată. Dacă sunt ale lui Polibiu, vădesc o artă desăvârșită a imitației (e drept că a avut la îndemână și celelalte opere istorice ale mele), dar dacă sunt cumva într-adevăr ale mele, atunci memoria mi-e și mai proastă decât pretind inamicii mei. Recitind cele scrise mai sus, îmi dau seama că mai curând stârnesc decât potolesc bănuiala, în primul rând în privința paternității mele asupra celor ce urmează, apoi în privința integrității mele de istoric și, în sfârșit, asupra posibilităților mele de memorizare a faptelor. Dar nu voi stărui; scriu ceea ce simt și, pe măsură ce povestirea va înainta, cititorul va fi din ce în ce mai înclinat să creadă că nu ascund nimic — atâtea din cele arătate nefiind spre cinstea mea.

În lucrarea de față dezvălui o serie de întâmplări confidențiale. Dar, veți întreba, cine sunt confidenții mei? Iată răspunsul: ea se adresează posterității. Nu-i am în vedere nici pe strănepoții și nici pe stră-strănepoții mei, ci posteritatea foarte îndepărtată. Speranța mea e ca voi, eventualii mei cititori de peste o sută de generații sau mai mult, să aveți impresia că vă vorbesc direct, ca și cum aș fi unul dintre voi, după cum Herodot și Tucidide, deși morți de mult, îmi vorbesc mie. Dar de ce mă refer la o posteritate atât de îndepărtată? Iată explicația.

Cu vreo optsprezece ani în urmă m-am dus la Cumae, în Campania, ca s-o vizitez pe sibilă în peștera ei de pe muntele Gaurus. Știți că există întotdeauna o sibilă la Cumae, deoarece, când una moare, îi urmează novicea care o secundase. Dar desigur că nu toate se bucură de aceeași faimă. Unele nu obțin de la Apollo, în întreaga lor carieră, nici măcar o singură dată harul unei profeții. Altele prezic cu adevărat, dar dacă te gândești mai bine la bazaconiile lor fără noimă, ai spune că sunt inspirate mai degrabă de Bachus decât de Apollo; de aceea oracolul a pierdut din faimă. Înaintea lui Deifobe, pe care însuși Augustus o consulta adeseori, și înaintea Amalteei, care trăiește încă și e foarte vestită, s-au perindat vreme de trei sute de ani nenumărate sibile foarte mediocre.

Peștera e așezată în spatele unui mic templu plin de farmec, închinat lui Apollo și Artemis — căci Cumae a fost o colonie grecească eoliană. Deasupra porticului se află o friză veche aurită, atribuită lui Dedal, ceea ce e evident absurd, deoarece friza nu are mai mult de cinci sute de ani și se știe că sunt cel puțin o mie și o sută de ani de când a trăit Dedal. Reprezintă povestea lui Tezeu și a Minotaurului, pe care cel dintâi l-a omorât în Labirintul din Creta.

Înainte de a primi îngăduința s-o vizitez pe sibilă, a trebuit să jertfesc un bou în cinstea lui Apollo și o oiță spre slava lui Artemis.

Ne găseam în decembrie și se lăsase un frig groaznic. Peștera era un loc înfiorător, săpat în stâncă tare, cu o intrare prăpăstioasă, întortocheată, cufundată în beznă, în care roiau liliecii. Cu toată deghizarea mea, sibila mă recunoscu imediat: m-a trădat cu siguranță gângăveala. Încă din copilărie mi se împleticea grozav limba; mai apoi însă, urmând sfaturile unor specialiști în elocință, am ajuns, încetul cu încetul, să fiu stăpân pe vocea mea în cuvântările publice pregătite dinainte; dar luat pe neașteptate, mi se întâmplă încă, din când în când, deși mai rar ca altă dată, să simt cum mi se încurcă limba. Așa mi s-a întâmplat la Cumae.

Am pătruns în interiorul peșterii, urcând scara pe bâjbâite, în patru labe, și m-am pomenit în fața sibilei.