Am scris cândva că totul e autobiografie, că fiecare ne povestim viața prin tot ce facem și spunem, prin gesturi, prin felul în care ne așezăm, în care mergem și privim, în care întoarcem capul sau luăm un obiect de pe jos. Ce voiam eu să spun atunci e că, trăind înconjurați de semne, noi înșine suntem un sistem de semne. Oricum ar fi, cititorii pot sta liniștiți: acest Narcis care se contemplă azi în apă va desface, cu mâna lui, imaginea pe care o contemplă.

José Saramago, Cadernos de Lanzarote1, 1997

1

Saramago a scris ultima frază din roman.

Absorbită, privirea sa a intrat în fiecare dintre acele cuvinte, le-a evaluat pe dinăuntru ca un arhitect, ca și cum ar fi fost case; Se poate trăi aici? a întrebat în liniștea din interior, interiorul lui și al caselor, primind doar răspunsul ecoului, dovadă optimistă a unui loc creat, spațiu viabil, habitat. Apoi, pe drumul pe care acea frază îl trasa, s-a plimbat pe dinaintea cuvintelor, stradă cu fațade demne și solide, a măsurat spațiul dintre ele, a comparat nuanțele de culoare pe care le înfățișau, reflexiile unui soare care strălucea din centrul romanului.

Încă atent la acel peisaj, și-a îndepărtat mâinile de la tastatura calculatorului, puteau fi două păsări, dar erau chiar mâinile unui bărbat de șaptezeci și patru de ani, mâini din piele de om, temporar fără greutate, nemaiamintindu-și de gravitație. Le-a așezat pe blatul de lemn al mesei, de o parte și de cealaltă a tastaturii, iar degetele și-au găsit odihna individuală, unele mai întinse, altele mai încovoiate. Sub masă, în umbră, și-a scos picioarele afară din papuci, doar pe jumătate, încă în confortul textil, dar deja în libertate. Însă toate astea erau străine de voința scriitorului, corpul uman își vede de o existență independentă când e abandonat, e o binecuvântare că inima nu așteaptă ordin ca să bată, că plămânii se organizează autonomi în graba lor de a respira, până și cel mai anonim fir de păr știe să albească singur. În spate, cărțile din bibliotecă păreau să i se aplece peste umeri, avide să nu piardă nimic, iscoditoare, și ele fuseseră așa, înainte de tipar și de lecturile critice, înainte de lume, protejate de zelul creatorului lor. De cealaltă parte a biroului, ieșind din rădăcini obișnuite cu pământul domestic, imitație de câmpuri la ghiveci, plante mute se întindeau spre lumină, iar efortul era cel care le făcea să crească. Poate n-ar fi imposibil de crezut că și acele frunze cărnoase făceau să crească lumina, într-atât de mare era belșugul cu care întregul iulie se revărsa pe fereastra aceea, începutul de iulie prin acele ochiuri de geam, ziua de 2 iulie 1997 ţâșnea cu totul prin acea fereastră. Pe peretele rămas, ușa închisă, zgomote precaute pe care alții le-ar putea defini drept liniște.

Printr-o mișcare a gâtului, aproape imperceptibilă, s-a întâmplat sau nu, Saramago își ridică privirea. N-avea s-o cheme pe Pilar imediat, își reținea încă impulsul acesta, l-a anticipat luni întregi și acum voia să-i simtă gustul. Printre gânduri, putea să-și audă propria voce chemând-o, avea un fel special de a-i articula numele lui Pilar în astfel de momente, putea deja să-i vadă trăsăturile feței când el îi va da vestea. Însuflețise imaginea asta între capitole și zile întregi de scris, încât nu de puține ori acesta i s-a părut cel dintâi motiv, cel mai real, își dăduse osteneala să scrie romanul ca să vadă chipul lui Pilar în momentul în care avea să-l termine. Fără să fie nevoie să-și schimbe expresia feței, ideea aceasta juvenilă îl făcea să zâmbească. În același timp, personajele încă se mișcau pe dinăuntrul lui, umblau de jur împrejur nesigure de viitor, le lipseau cuvintele, începeau să se destrame; și din această cauză, scriitorul mai avea nevoie de puțin timp singur cu ele, trebuia să se ocupe de neliniștea lor; Și acum?, Și acum? întrebau personajele fără încetare. Mai avea nevoie de timp să le explice că acum începe de fapt viața lor.

Exista acel birou, și în capul lui Saramago mai exista un birou, la fel se întâmpla cu cartea pe care tocmai o scrisese și cu întreaga insulă Lanzarote, cu Oceanul Atlantic. Nu se poate ști ce e mai mare, sunt multe tipuri de mărimi, așa cum cartea se afla înăuntrul insulei, și insula se afla înăuntrul

*

S-a auzit soneria de la interfon. S-a gândit imediat la mandatul poștal, oare asta era? Avea mare nevoie de banii aceia, dar nu-i convenea să-și întrerupă agilitatea rară, atât de rară a scrisului. José a închis ochii, a învârtit arătătorul deasupra tastaturii până a pierdut noțiunea localizării literelor. Va merge pe mâna ordinii alfabetice, dar a dezechilibrat probabilitățile, o să deschidă ușa dacă pică mai jos de H, rămâne pe loc dacă iese o literă din restul alfabetului. A pus degetul, a ridicat pleoapele, curiozitate de șoarece, a picat B. S-a desprins de pe canapeaua care-l înghițea într-o adâncitură din tapițerie, arcuri rupte, și a făcut șase pași medii, străbătând încăperea. La jumătatea acestui drum, s-a auzit un ciocănit în ușă, os pe lemn. Nu s-a mirat, José locuia la parter, intrarea în clădire era la mică distanță de ușa lui.

Convins că o să dea de poștaș, a tras de clanță dintr-o singură mișcare, își compusese un chip aspru și avea dojana pregătită, dar, până să deschidă gura, unul dintre bărbați l-a înșfăcat de gât și l-a împins înăuntru, l-a ridicat în aer, vârfurile picioarelor atingând pământul, balerină neinteresată de grație; celălalt i-a urmat și a închis ușa. Imobilizat în strânsoarea acelei mâini, brațul întins, José n-a știut ce să zică sau ce să facă, cu toate că n-ar fi putut să scoată niciun piuit cu gâtlejul prins ca într-un laț și că, din același motiv, n-ar fi avut autoritatea niciunui fel de gest. Știi cine ne-a trimis? Pumnul primit în splină după această întrebare ar fi fost de ajuns pentru José. N-a căzut în genunchi pentru că era ținut de gât în aer. Poate bărbatul era stângaci, dacă lovea cu atâta tărie în stânga, dar, în acel caz, era impresionantă priceperea cu care sufoca cu dreapta. Oricum ar fi fost, cert era că avea mai multă furie într-un braț, oricare dintre ele, decât avea José în tot scheletul.

~

Încrețindu-și fața pentru a face loc amintirilor, José deslușea doar bucăți, momente incomplete trecând prea rapid, fără început, pornite din mijloc, fără sfârșit, terminate în aer, dintr-odată. Poate angoasa tăia crâmpeie la întâmplare. Chiar și în amintire, după ce a trecut înecăciunea sperieturii, acele imagini au rămas însoțite de o apăsare în piept.

Bartolomeu s-a ocupat de băutură. Whisky?, nu; vin roșu?, nu; coniac?, nu, am zis că nu. José a regretat că-i povestise, dar, de la un moment încolo, nici el n-a mai știut ce să creadă, a avut îndoieli. Cu toate astea, atunci când judeca limpede, când reușea să vadă un deget ridicat la două palme de față, credea că fusese vorba de o extenuare, o oboseală a capului, n-a mai suportat presiunea pe care cuvintele o puneau ca să-i traverseze porii. Pe atunci încă mai credea că, dacă insistă mult, ar putea avansa cu romanul. Acasă, zile în șir, aduna sudoare, resturi de mâncare stricată și, ore întregi, ținea caietul deschis în fața lui, cuvinte tăiate, cuvinte scrise și tăiate. Avea dureri de cap de-l dureau ochii, își simțea globii oculari definiți clar în interiorul craniului, două sfere cu vinișoare zvâcnind. Zi sau noapte, adormea pe canapea, fără simțire. Nu-și amintește cum a ieșit din casă în acea după-amiază, din fericire îmbrăcat și încălțat; își aduce aminte străzile, poate cartierul Olivais, poate Chelas, poate Alcântara sau Telheiras, poate oricare cartier din Lisabona cu clădiri și trafic. Își amintește și de câteva glasuri care încercau să vorbească cu el, care înțelegeau că e dezorientat, care-l numeau băiete, în ciuda bărbii. Nu i-a mai fost cu putință să organizeze momentele pe care și le aduce aminte, înainte și după se amestecă până când nu mai există; pierdut în memorie la fel cum, în acea după-amiază, s-a pierdut în Lisabona.

În unele momente, nu știe prin ce fel de asociere sau lipsă de concentrare, ajunge să confunde întâmplarea aceea cu cea în care s-a pierdut de mama lui pe Rua Augusta. Era un băiețel de patru ani, s-a desprins din mâna ei pentru cele câteva minute în care mama a trebuit să probeze un pulover și voia să se vadă în oglindă. José a profitat de acea libertate pentru a explora magazinul, ușa deschisă l-a chemat, apoi a explorat strada, mulțimea și, când a intrat iar, magazinul era complet diferit. Își amintește foarte bine lucrurile acestea, pentru că a auzit-o pe mama lui de multe ori povestindu-i întâmplarea. José n-a apucat să se sperie sau să-și dorească să renunțe la plăcerea acelei aventuri, mama lui a fost cea care s-a panicat, căreia i-a luat mult până să-i vină suflarea la loc după ce l-a găsit, consolată de vânzătoare de la magazinele de prêt-à-porter, adunate roată în jurul ei și făcându-i vânt cu capace de la cutii de carton. Aceea era o amintire fragmentată pentru că, atunci când s-a întâmplat, avea patru ani, se agăța doar de prezentul imediat, trecutul se fărâmița în urma lui.