Celor cinci generații ale familiei mele:
tatălui meu, Lajos, care m-a învățat să râd;
mamei mele, Ilona, care m-a ajutat să găsesc ce-mi trebuie înăuntrul meu;
surorilor mele minunate și incredibile,
Magda și Klara;
copiilor mei: Marianne, Audrey și John;
și copiilor lor: Lindsey, Jordan,
Rachel, David și Ashley;
și copiilor copiilor lor:
Silas, Graham și Hale.

Cuvânt-înainte

Philip Zimbardo, PhD

Psiholog și profesor emerit la Universitatea Stanford, Phil Zimbardo este creatorul celebrului Experiment Stanford despre viața în detenție (1971)
și autorul a numeroase lucrări remarcabile, printre
care The Lucifer Effect: Understanding How
Good People Turn Evil (2007), bestseller New York Times și câștigătoare a William James Book Award pentru cea mai bună carte de psi­hologie. Este fon­datorul și președintele Heroic Imagination Project.

Într-o primăvară, la invitația psihiatrului-șef al U.S. Navy, dr. Edith Eva Eger s-a îmbarcat într-un avion de luptă fără hublouri, având ca destinație una dintre cele mai mari nave de război, portavionul USS Nimitz, staționat în apropiere de coasta californiană. Avionul a coborât cu repeziciune pe o pistă minusculă, de numai 150 de metri lungime, și a aterizat cu un salt după ce cârligul din coada lui s-a agățat de cablul de frânare care oprea aeronava să ajungă în ocean. Dr. Eger era singura femeie de la bord și a fost cazată în cabina căpitanului. Care era misiunea ei? Era acolo pentru a-i învăța pe cei cinci mii de tineri din Marină cum să gestioneze situațiile dificile, trauma și haosul războiului.

Dr. Eger fusese în nenumărate ocazii expertul clinician adus pentru a trata soldați, inclusiv din Forțele Speciale, care sufereau de tulburări de stres posttraumatic și de afecțiuni cerebrale traumatizante. Cum era oare în stare această bunicuță delicată să ajute atât de mulți militari să se vindece de brutalitatea inerentă războiului?

Înainte de a o întâlni personal pe dr. Eger, am sunat ca s-o invit să susțină o prelegere la cursul meu de Psihologia Controlului Mental, de la Stanford. Vârsta și accentul ei m-au făcut să-mi imaginez o mămăiță bătrână de când lumea, cu basmaua legată sub bărbie. Când s-a adresat studenților mei, am văzut eu însumi puterea ei vindecătoare. Cu zâmbetul radios, cu cerceii ei sclipitori, cu părul de un blond-strălucitor, îmbrăcată din cap până în picioare în ceea ce soția mea mi-a spus mai târziu că era Chanel, dr. Eger și-a țesut teribilele și sfâșietoarele povești despre supraviețuirea într-un lagăr de concentrare nazist cu mult umor și cu o atitudine inimoasă și plină de curaj, cu o prezență și o căldură pe care nu le pot descrie decât ca fiind lumină pură.

Viața doamnei Eger a fost plină de întuneric. A fost încarcerată la Auschwitz încă din adolescență. În ciuda torturilor, a foametei și a permanentei amenințări cu moartea, și-a păstrat libere mintea și spiritul. Nu a fost doborâtă de ororile pe care le-a trăit; dimpotrivă, a fost încurajată și îmbărbătată de ele. De fapt, înțelepciunea ei vine din adâncul celor mai devastatoare episoade din viață.

Este în stare să-i ajute pe alții pentru că ea însăși a parcurs calea de la traumă la triumf. A descoperit cum să folosească propria experiență despre cruzimea umană ca să-i îmbărbăteze pe atât de mulți alții — de la personal militar, precum cei îmbarcați pe USS Nimitz, până la cupluri care se luptă să-și regăsească intimitatea, de la cei care au fost neglijați sau abuzați, la cei care suferă de dependențe sau de boală, la cei care au pierdut oameni dragi și la cei care și-au pierdut speranța. Și pentru toți aceia care suferă din cauza dezamăgirilor de fiecare zi și din cauza provocărilor vieții, mesajul ei este o inspirație în a face propriile alegeri pentru eliberarea de suferință și găsirea propriei lumini interioare.

La finalul prelegerii pe care a susținut-o, absolut toți cei trei sute de studenți ai mei au izbucnit spontan în urale. Apoi, cel puțin o sută de tineri, fete și băieți, au năvălit pe micuța scenă, așteptându-și rândul să-i mulțumească acestei femei extraordinare și s-o îmbrățișeze. În zeci de ani de învățământ, n-am văzut niciodată un grup de studenți atât de entuziasmați.

În cele două decenii de când Edie și cu mine lucrăm și călătorim împreună, această reacție este răspunsul așteptat de la fiecare public căruia i se adresează, peste tot în lume. Am văzut lucrul acesta întâmplându-se iar și iar, de la Hero Round Table1 din Flint, Michigan, unde am vorbit unui grup de tineri dintr-un oraș care se lupta cu sărăcia cruntă, cu un șomaj de 50 la sută și cu o creștere a conflictelor rasiale, și până la Budapesta, în Ungaria, orașul în care au pierit multe dintre rudele lui Edie și unde ea a vorbit câtorva sute de oameni care încercau să se refacă după un trecut distructiv: în prezența ei, oamenii se transformă.

În această carte, dr. Eger întrețese laolaltă poveș­tile pacienților săi și propria poveste, imposibil de uitat, a supraviețuirii la Auschwitz. Cu toate că istoria supraviețuirii sale este la fel de dramatică și captivantă ca alte relatări, nu doar ea m-a făcut să vorbesc lumii cu atâta pasiune despre această carte, ci mai degrabă faptul că Edie și-a folosit experiențele pentru a-i ajuta pe atât de mulți oameni să descopere adevărata libertate. În acest fel, cartea sa reprezintă mult mai mult decât un alt jurnal din timpul Holocaustului, oricât de importante ar fi aceste relatări pentru a nu uita trecutul. Scopul ei este, nici mai mult, nici mai puțin, să ne ajute pe fiecare dintre noi să scăpăm de închisoarea propriei minți. Fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, prizonier la nivel mental, iar misiunea lui Edie este de a ne ajuta să ne dăm seama că, la fel cum acționăm ca propriii noștri temniceri, putem acționa și ca propriii noștri eliberatori.

Uneori, când este prezentată publicului tânăr, Edie este numită „o Anne Frank supraviețuitoare“, fiindcă amândouă erau cam de aceeași vârstă și aveau cam aceeași educație atunci când au fost deportate în lagăr. Ambele aveau inocența și compasiunea care le-au permis să creadă în natura fundamental bună a ființei umane, în ciuda cruzimii și a persecuțiilor îndurate. Bineînțeles, când Anne Frank își scria jurnalul, nu trăise încă experiențele extreme din lagăr, ceea ce a făcut ca experiențele lui Edie ca supraviețuitor și clinician (și străbunică!) să fie cu atât mai emoționante și convingătoare.

Ca și în celelalte lucrări foarte importante despre Holocaust, dezvăluirile dr. Eger arată atât partea cea mai întunecată a răului, cât și rezistența îndărătnică a firii umane în fața acestui rău. Dar mai e ceva. Poate că cea mai bună comparație pentru cartea lui Edie ar fi un alt jurnal despre Holocaust, magnifica lucrare clasică a lui Viktor Frankl, Man’s Search for Meaning2. Dr. Eger împărtășește profunzimea și adânca înțelegere a lui Frankl asupra umanității și adaugă acesteia căldura și apropierea generate de postura ei de clinician de o viață. Viktor Frankl prezintă psihologia prizonierilor alături de care s-a aflat la Auschwitz; dr. Eger ne oferă psihologia libertății.

Și eu am studiat îndelung fundamentele psihologice ale formelor negative de influență socială. Am căutat să înțeleg mecanismele prin care ne conformăm, ne supunem și rămânem în expectativă în situații în care pacea și dreptatea pot fi slujite doar dacă alegem o altă cale: dacă acționăm eroic. Edie m-a ajutat să descopăr că eroismul nu este doar apanajul celor capabili de fapte extraordinare sau care își asumă riscuri într-un impuls de moment, pentru a se proteja pe ei înșiși sau pe alții — deși Edie a făcut și una, și alta. Eroismul este mai degrabă un mod de a gândi sau o acumulare de obiceiuri personale și sociale. Este un fel de a fi. Și este o modalitate specială de a ne vedea pe noi înșine. A fi erou presupune să acționezi în mod real în împrejurări cruciale din viață, să încerci activ să rezolvi nedreptățile sau să creezi o schimbare pozitivă în lume. Să fii erou cere un mare curaj moral. Fiecare dintre noi are înăuntrul său un erou care așteaptă să se exprime. Cu toții suntem „eroi în pregătire“. Pregătirea noastră ca eroi este viața însăși, circumstanțele cotidiene care ne invită să exersăm obiceiurile eroice: săvârșirea unor acte de bunătate față de ceilalți; dovedirea compasiunii, începând cu cea față de noi înșine; provocarea a ceea ce este mai bun în alții și în noi înșine; insistența în a iubi, chiar și în cele mai dificile relații; sărbătorirea și exersarea puterii pe care o are libertatea noastră mentală. Edie este o eroină — chiar de două ori pe-atât —, pentru că ne învață să creștem și să generăm schimbări semnificative și durabile în noi, în relațiile și în lumea noastră.

În urmă cu doi ani, am călătorit alături de Edie la Budapesta, orașul unde trăia sora ei când naziștii au început să-i prigonească pe evreii unguri. Am vizitat o sinagogă evreiască, în curtea căreia era un memorial al Holocaustului și ale cărei ziduri găzduiau o expoziție de fotografii dinaintea, din timpul și de după război. Am vizitat Memorialul Pantofilor de pe faleza Dunării, cinstindu-i pe aceia (printre care se află și membrii familiei lui Edie) uciși de milițienii Crucilor cu Săgeți3, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când oamenilor li s-a ordonat să se alinieze pe malul fluviului și să se descalțe; apoi au fost secerați de rafale de gloanțe, iar trupurile lor au căzut în apă și au fost purtate de curent. Trecutul aproape că era tangibil.

Pe parcursul zilei, Edie a devenit tot mai tăcută.