1910

Spectatorii înlemnesc când trece trenul.1

„Ori de câte ori el mă întreabă.“ „E“-ul din „întreabă“ se desprindea de această propoziţie şi-şi lua zborul, ca o minge pe pajişte.

Gravitatea lui mă omoară. Cu capul înfundat în guler, cu părul neclintit, aranjat în jurul ţestei, cu muşchii încordaţi la locul lor, în partea de jos a obrajilor.

Mai există pădurea? Pădure mai era destulă. Dar de-abia îmi arunc privirea la zece paşi şi renunţ, prins din nou într-o discuţie plictisitoare.

În întunericul pădurii, în pământul reavăn, mă orientez numai după albul gulerului său.

Am rugat-o în vis pe balerina Eduardova2 să mai danseze o dată ceardaşul. Ea avea o dungă lată de umbră sau de lumină în mijlocul feţei, între marginea de jos a frunţii şi centrul bărbiei. Tocmai se apropia cineva, mişcându-se dezgustător, ca un intrigant inconştient; voia să-i spună că trenul pleacă imediat. Din felul în care ea a ascultat această înştiinţare mi-a devenit teribil de limpede că nu va mai dansa. „Sunt o femeie proastă şi rea, nu-i aşa?“, a spus balerina. „O, nu, am răspuns, nu-i aşa“, şi am dat să plec într-o direcţie oarecare.

Înainte am întrebat-o despre numeroasele flori pe care le poartă la cingătoare. „Ele sunt de la toţi prinţii din Europa“, a zis ea. M-am gândit bine ce rost a avut să-mi spună că aceste flori proaspete, pe care le-a pus la cingătoare, i-au fost dăruite balerinei Eduardova de către toţi prinţii din Europa.

Ca pretutindeni, balerina Eduardova, iubitoare de muzică, este însoţită şi în tramvai de doi violonişti cărora le cere adesea să cânte. De vreme ce nu exista nicio interdicţie, de ce să n-aibă voie să cânte în tramvai, dacă interpretarea este bună, le place călătorilor şi nu costă nimic, adică dacă nu se face chetă la sfârşit? Totuşi, la început acest lucru este cam surprinzător şi pentru o clipă fiecare îl găseşte nepotrivit. Dar în plină călătorie, în curentul puternic şi pe străduţa liniştită sună nostim.

Balerina Eduardova nu este atât de drăguţă în aer liber ca pe scenă. Paloarea, oasele obrajilor, care întind pielea astfel încât cu greu poţi distinge o tresărire mai puternică a feţei, nasul mare, care parcă se ridică dintr-o adâncitură şi cu care nu e de glumit, bunăoară să-i verifici duritatea vârfului sau să-l apuci uşor şi să-l tragi încolo şi-ncoace, spunând: „dar acum vii cu mine“, conformaţia masivă, cu talia înaltă în nişte fuste prea încreţite — cui poate să-i placă aşa ceva? Aproape că seamănă cu una dintre mătuşile mele, o femeie cam bătrâioară; mulţi oameni au multe mătuşi mai în vârstă care arată la fel. Când se află în aer liber, nu găseşti însă la Eduardova nimic care să compenseze aceste dezavantaje, în afară de picioarele foarte bune; într-adevăr, nu are nimic care să-ţi ofere prilejul să visezi, să te miri sau măcar să-i dai atenţie. Aşa se face că am văzut-o şi eu foarte des pe Eduardova tratată cu o indiferenţă pe care nu şi-o puteau ascunde nici bărbaţii altminteri foarte abili şi corecţi, deşi ei îşi dădeau, fireşte, multă osteneală în această privinţă, faţă de o balerină atât de cunoscută cum era totuşi Eduardova.

La pipăit, pavilionul urechii mele este proaspăt, aspru, rece şi suculent ca o frunză.

În mod absolut sigur, scriu aceste lucruri din disperare faţă de trupul meu şi faţă de viitorul care mă aşteaptă având acest trup.

Dacă disperarea cedează atât de sigur, dacă este atât de legată de obiectul ei şi e tot aşa de reţinută ca a unui soldat care asigură retragerea, lăsându-se în schimb sfâşiat, atunci nu este o disperare autentică. Întotdeauna, adevărata disperare şi-a depăşit numaidecât scopul, (ajuns la această virgulă, constat că doar prima propoziţie a fost corectă).

Eşti disperat?

Da? Eşti disperat?

O iei degrabă din loc? Vrei să te ascunzi?

Am trecut pe lângă bordel ca pe lângă casa unei iubite.

Scriitorii spun lucruri infecte.

Lenjeresele în ploaia torenţială.

De la fereastra compartimentului.

În sfârşit, după cinci luni de viaţă în care nu am putut să scriu nimic de care să fi fost mulţumit şi pe care nu mi le va compensa nicio putere, deşi toate ar avea obligaţia să facă acest lucru, îmi vine ideea să mai stau de vorbă cu mine însumi. La aşa ceva mai răspundeam, dacă îmi puneam cu adevărat întrebări; aici se mai putea scoate ceva de la mine, din această grămadă de paie care sunt de cinci luni şi a cărei soartă pare să fie aceea de a fi aprinsă vara, ca să ardă mai repede decât ar clipi din ochi cel care o priveşte. Să mi se întâmple totuşi asta doar mie! Poate să mi se întâmple şi de zece ori, fiindcă nu regret nici măcar perioada nefericită. Starea în care mă aflu nu înseamnă nefericire, dar nici fericire; nu este indiferenţă, nici slăbiciune, nici oboseală, nici preocupare pentru altceva — dar atunci ce este? Faptul că nu ştiu ce înseamnă are, probabil, legătură cu incapacitatea mea de a scrie. Şi cred că înţeleg această incapacitate, fără să-i cunosc motivul. Pentru că toate lucrurile care îmi vin în minte nu-mi vin de la rădăcina lor, ci abia de undeva de pe la mijlocul lor. Dacă atunci cineva ar încerca să le oprească, ar fi ca şi când ar căuta să reţină un fir de iarbă, care începe să crească abia de la jumătatea tulpinii, mulţumindu-se cu el aşa cum e. Asta pot să facă pesemne unii, de exemplu, saltimbancii japonezi, care se caţără pe o scară ce nu se sprijină pe pământ, ci pe călcâiele pe care le ţine ridicate un om care stă pe jumătate întins, o scară ce nu se reazemă de perete, ci doar se înalţă în aer. Eu nu pot face aşa ceva, nemaipunând la socoteală faptul că scara mea nu are la dispoziţie nici măcar acele călcâie. Fireşte, asta nu înseamnă totul, iar o asemenea întrebare nu mă determină încă să vorbesc. Dar în fiecare zi trebuie să se îndrepte către mine cel puţin un rând, aşa cum lumea îndreaptă acum luneta către cometa aceea3. Şi de-aş apărea odată în faţa acelei propoziţii, atras de ea, cum s-a întâmplat, de pildă, la ultimul Crăciun, când încă mai eram pe punctul de a putea să mă exprim direct şi păream să mă aflu într-adevăr pe ultima treaptă a scării mele, care se sprijinea însă liniştită pe pământ şi de perete! Dar ce pământ şi ce perete! Şi totuşi scara aceea nu a căzut, aşa de tare o apăsau picioarele mele pe pământ şi o ridicau pe perete.

Astăzi am făcut, de exemplu, trei obrăznicii: faţă de un conductor, faţă de unul dintre şefii mei, ei bine, n-au fost decât două, dar mă dor ca şi cum m-ar durea stomacul. Din partea oricui ar fi venit, ar fi fost nişte obrăznicii, aşa cum s-a întâmplat la început şi în cazul meu. Mi-am deschis aşadar sufletul, mă luptam în van, în ceaţă, iar cel mai grav era că nimeni nu băga de seamă că făceam, trebuia să fac, chiar şi faţă de însoţitorii mei, acea obrăznicie ca pe o obrăznicie care urma să aibă o mină corectă şi să poarte răspunderea; dar cel mai rău a fost când unul dintre cunoscuţii mei nu a luat această obrăznicie nici măcar drept o trăsătură de caracter, ci drept caracterul însuşi, m-a făcut atent asupra obrăzniciei mele şi a admirat-o. De ce nu rămân închis în mine însumi? Acum îmi spun totuşi: „Uite, lumea se lasă bătută de tine, conductorul şi şeful au rămas calmi când ai plecat, ultimul a şi salutat“. Însă asta nu înseamnă nimic. Nu poţi obţine nimic dacă te abandonezi. Dar ce omiţi, în afară de asta, în cercul tău? La această solicitare nu răspund decât atât: şi eu aş prefera să mă las bătut în cercul meu decât să bat eu însumi pe cineva din afara lui, dar unde dracului este acest cerc? Un timp l-am văzut pe pământ, parcă era stropit cu var, însă acum pluteşte doar aşa, în jurul meu, ba nici măcar nu mai pluteşte.

17/18 [18/19] mai [1910]. Noaptea apariţiei cometei.

Am fost împreună cu Blei4, cu soţia şi copilul lui; m-am ascultat un timp, vorbind deschis, parcă mieuna un pisoi, dar oricum.

Câte zile au trecut iarăşi mute! Azi este 29 mai. Dacă n-am nici măcar fermitatea să iau zilnic în mână acest condei, această bucată de lemn! Cred deja că nu o am. Vâslesc, călăresc, înot, stau la soare. De aceea, pulpele sunt bune, coapsele nu sunt rele, burta mai merge, dar pieptul este deja foarte prăpădit, iar când capul, la ceafă…

Duminică, 19 iunie 1910: am dormit, m-am trezit, am dormit, m-am trezit, jalnică viaţă.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. N-am fost crescut, ce-i drept, undeva, departe, eventual în vreo ruină în munţi; împotriva acestui lucru n-aş putea scoate niciun cuvânt de reproş. Cu riscul că o serie întreagă din profesorii mei de odinioară nu are cum să înţeleagă acest lucru, aş spune că preferam să fi fost acel mic locuitor al ruinelor, ars de soarele care m-ar fi luminat din toate părţile acolo, între ruine, pe iedera călduţă, dacă aş fi fost slab chiar de la început, năpădit de însuşirile mele bune, care ar fi crescut în mine cu forţa buruienilor.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. Acest reproş vizează o mulţime de oameni, se referă anume la părinţii mei, la nişte rude, la unele persoane care ne-au vizitat casa, la diverşi scriitori, la o anumită bucătăreasă care m-a dus la şcoală un an întreg, la o grămadă de profesori (pe care trebuie să-i comprim bine în memorie, altfel îmi scapă ici şi colo câte unul; dar de vreme ce i-am înghesuit aşa, totul se fărâmiţează iarăşi pe alocuri), la un inspector şcolar, la trecătorii care merg agale, pe scurt, acest reproş se răsuceşte în societate ca un pumnal. La acest reproş nu vreau să aud nicio replică, pentru că am auzit deja prea multe, dar pentru că am fost şi contrazis în majoritatea replicilor, le includ în reproşul meu şi declar acum că educaţia mea şi aceste contraziceri mi-au făcut foarte rău în unele privinţe.

Adesea mă gândesc bine şi de fiecare dată trebuie să spun pe urmă că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. Acest reproş se îndreaptă împotriva unei mulţimi de oameni; bineînţeles, aici ei se află laolaltă şi nu ştiu deloc cum să se descurce unii cu alţii, ca în vechile imagini de grup; nici nu le trece prin minte să-şi plece ochii, iar de zâmbit, nu îndrăznesc să zâmbească, fiindcă sunt în aşteptare. Aici sunt părinţii mei, nişte rude, unii profesori, o anumită bucătăreasă, câteva fete de la orele de dans, unele persoane care ne-au vizitat odinioară casa, nişte scriitori, un instructor de înot, un controlor de bilete, un inspector şcolar, apoi unii oameni pe care i-am întâlnit doar o dată pe stradă şi alţii de care nu-mi pot aminti chiar acum sau de care nu-mi voi mai aduce aminte niciodată şi, în fine, alţii ale căror lecţii nici nu le-am luat în seamă, fiindcă pe atunci eram abătut cumva în altă direcţie, pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori. Faţă de toţi aceştia îmi exprim reproşul; în acest mod le fac cunoştinţă între ei, dar nu suport nicio replică. Căci, la drept vorbind, am suportat deja destule replici şi, pentru că am fost combătut în majoritatea dintre ele, nu pot face altceva decât să includ în reproşul meu şi aceste contraziceri şi să spun că, în afară de educaţia mea, şi aceste contraziceri mi-au făcut foarte rău în unele privinţe.

Vă aşteptați, poate, ca eu să fi fost crescut undeva, departe? Nu, în mijlocul oraşului am fost crescut, chiar în mijlocul oraşului. Nu, de pildă, în vreo ruină din munţi sau pe malul lacului. Părinţii mei şi toţi cei care i-au urmat au fost până acum acoperiţi de reproşul meu, sub care au încărunţit; acum ei îl dau uşor de-o parte şi zâmbesc, pentru că eu mi-am luat mâinile de pe ei, mi le-am dus la frunte şi mă gândesc; ar fi trebuit să fiu micul locuitor al ruinelor, să trag cu urechea la ţipetele stăncuţelor, ale căror umbre să treacă peste mine, să mă răcoresc sub lună, după ce m-a ars soarele, care între ruine m-ar lumina din toate părţile pe culcuşul meu de iederă, dacă aş fi fost cam slab chiar de la început, năpădit de însuşirile mele bune, care ar fi trebuit să crească în mine cu forţa buruienilor.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar oricum mă răsucesc, ajung întotdeauna la concluzia că educaţia mi-a făcut îngrozitor de rău în unele privinţe. În această constatare este ascuns un reproş îndreptat împotriva unei mulţimi de oameni. Este vorba despre părinţii mei, cu rudele noastre, despre o anumită bucătăreasă, despre profesori, despre nişte scriitori, despre familii de prieteni, despre un instructor de înot, despre nişte băştinaşi din locurile de vilegiatură, despre câteva doamne din parcul oraşului, la care acest lucru ar trece cu totul neluat în seamă, despre un frizer, despre o cerşetoare, despre un cârmaci, despre medicul casei şi despre mulţi alţii, şi ar mai fi încă, dacă aş vrea şi aş putea să le spun tuturor pe nume; pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent ca, la grămadă, să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori. Acum s-ar putea crede că, datorită acestui număr mare de oameni, un reproş şi-ar pierde deja din fermitate şi ar trebui să şi-o piardă pur şi simplu, căci un reproş nu este un strateg, el nu merge decât drept înainte şi nu ştie să se împartă. Chiar şi în acest caz, când el se îndreaptă împotriva unor persoane din trecut. Acestea pot fi păstrate în memorie cu o energie pe care am uitat-o; cu greu vor mai avea sub ele o podea şi chiar picioarele lor vor fi deja fum. Iar unor oameni aflaţi într-o asemenea situaţie urmează să li se reproşeze acum, cu oarecare folos, greşeli pe care le-au făcut cândva în educaţia unui tânăr care pentru ele este acum la fel de neînţeles ca şi ele pentru noi. Dar nici măcar nu le facem să-şi amintească de acele timpuri; ele nu-şi pot aminti nimic, iar dacă le hărţuieşte cineva, îl dau tăcute la o parte; nimeni nu le poate constrânge să facă asta, însă, evident, nici nu se poate vorbi despre constrângere, căci este foarte probabil ca ele nici să nu ne audă cuvintele. Stau acolo ca nişte câini obosiţi, fiindcă îşi consumă toată energia pentru a rămâne în amintire. Dar dacă i-am face cu adevărat să audă şi să vorbească, atunci ne-ar ţiui urechile de contraînvinuirile lor; numai pentru că oamenii iau cu ei pe lumea cealaltă convingerea că morţii sunt onorabili şi o susţin înzecit de acolo. Iar dacă această părere n-ar fi corectă şi morţii ar avea un respect deosebit faţă de cei vii, abia atunci ei se vor ocupa de viaţa lor din trecut, care le este totuşi foarte aproape, şi din nou ne-ar ţiui urechile. Şi chiar dacă această părere n-ar fi corectă şi morţii ar fi de-a dreptul imparţiali, nici atunci ei n-ar putea consimţi vreodată să fie deranjaţi cu reproşuri care nu pot fi dovedite. Căci astfel de reproşuri nu pot fi dovedite nici de la om la om. Nici existenţa greşelilor din trecut în privinţa educaţiei, nici măcar paternitatea acestora nu pot fi demonstrate. Iar acum să ni să arate reproşul care într-o asemenea situaţie nu s-ar transforma într-un suspin!

Acesta este reproşul pe care îl am de făcut. El are un miez sănătos şi este susţinut teoretic. Ceea ce a fost efectiv alterat în cazul meu, dar deocamdată uit sau iert asta şi încă nu fac scandal. În schimb, pot dovedi în fiecare moment că educaţia pe care am primit-o a căutat să facă din mine un alt om decât ceea ce am ajuns. Aşadar, prejudiciul pe care mi l-ar fi putut aduce educatorii mei, potrivit intenţiei lor, este ceea ce le reproşez; cer să-mi dea omul care sunt acum, iar pentru că nu mi-l pot da, bat toba, trimiţându-le reproşul şi râsul meu pe lumea cealaltă. Dar toate acestea nu slujesc decât unui alt scop. Reproşul legat de faptul că ei au alterat totuşi o parte din mine, chiar o bună parte — în vis, aceasta îmi apare uneori aşa cum le apare altora mireasa moartă —, acest reproş, care este mereu gata să devină un suspin, trebuie să ajungă în primul rând nevătămat dincolo, ca un reproş cinstit ce este. Aşa se face că marele reproş, căruia nu i se poate întâmpla nimic, îl ia pe cel mic de mână şi unde merge cel mare, ţopăie şi cel mic, însă, odată trecut dincolo, cel mic continuă să iasă în evidenţă, aşa cum am aşteptat mereu să se întâmple, şi face zarvă cu toba.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar de fiecare dată ajung la concluzia că educaţia pe care am primit-o m-a deformat mai mult decât sunt în stare să înţeleg. Privit din afară, sunt un om ca şi alţii, căci educaţia mea fizică s-a mărginit la ceea ce este normal, după cum şi corpul meu a fost unul obişnuit, şi, chiar dacă sunt destul de scund şi cam gras, sunt totuşi pe placul multora, chiar şi al fetelor. Despre aceasta nu se poate zice nimic. Chiar de curând, una a spus ceva foarte înţelept: „Ah, de-aş putea să vă văd odată gol, trebuie să fiţi drăguţ şi numai bun de sărutat!“, a zis ea. Dar dacă mi-ar lipsi ici buza de sus, colo pavilionul urechii, ici o coastă, dincolo un deget, dacă aş avea pe cap petice de chelie şi ciupituri de vărsat de faţă, tot n-aş face o pereche potrivită cu imperfecţiunea mea lăuntrică. Această imperfecţiune nu este înnăscută şi de aceea e cu atât mai greu de suportat. Căci chiar de la naştere am, ca oricare altul, centrul meu de greutate interior, pe care nici cea mai smintită educaţie nu a reuşit să-l mute din loc. Continuu să am acest bun centru de greutate, dar întrucâtva nu mai am corpul aferent. Iar un centru de greutate care nu mai are nimic de făcut se transformă în plumb şi se ascunde în trup ca un glonţ. Dar imperfecţiunea aceea nici nu este meritată şi am îndurat apariţia ei fără să am vreo vină. De aceea, nici nu mă pot căi vreodată, oricât aş vrea. Căci căinţa ar fi bună pentru mine: ea îşi îneacă durerea plângând în sine, o înlătură şi rezolvă singură orice problemă, ca pe o chestiune de onoare; ne păstrăm onestitatea, uşurându-ne prin căinţă.

După cum spuneam, imperfecţiunea mea nu este înnăscută şi e nemeritată; cu toate acestea, o suport mai bine decât suportă alţii, cu un mare efort de imaginaţie şi cu resurse deosebite, un ghinion mult mai mic, de pildă o nevastă nesuferită, condiţii sărăcăcioase, meserii jalnice, şi, suportând-o, nu mă fac nicidecum negru de disperare, ci alb şi roşu la faţă.

Nu m-aş face astfel dacă educaţia mea ar fi răzbătut în mine atât cât voia. Poate că tinereţea mea a fost prea scurtă pentru asta; în acest caz, laud din toată inima durata ei scurtă şi acum, la douăzeci şi opt de ani. Numai aşa a fost posibil să-mi mai rămână forţe pentru a-mi da seama de ceea ce am pierdut în tinereţe, apoi pentru a mă consola după aceste pierderi, pe urmă pentru a face, sub toate aspectele, reproşuri la adresa trecutului şi, în fine, să-mi mai rămână un rest de energie şi pentru mine. Dar toate aceste forţe nu sunt decât tot o rămăşiţă a celor pe care le aveam când eram copil şi care m-au expus mai mult decât pe alţii celor care mi-au alterat tinereţea; da, o bună maşină de curse este urmărită şi depăşită în primul rând de praf şi de vânt, iar obstacolele zboară către roţile ei, încât aproape că-ţi vine să crezi că la mijloc este vorba despre dragoste.

Ceea ce mai sunt acum îmi apare cât se poate de clar din forţa cu care reproşurile dau să iasă din mine. Au existat perioade în care nu aveam în mine altceva decât reproşuri mânate de furie, astfel încât, atunci când mă simţeam bine din punct de vedere fizic, mă ţineam pe stradă de oameni străini, deoarece reproşurile se aruncau în mine dintr-o parte în alta, ca apa într-un lighean pe care-l duci repede.

Acele timpuri au trecut. Reproşurile se află împrăştiate în mine, ca nişte unelte străine, pe care de-abia mai am curajul să le apuc şi să le ridic. Totodată, alterarea vechii mele educaţii pare să-şi arate din nou efectele în mine, din ce în ce mai mult; patima amintirii, poate o însuşire generală a burlacilor de vârsta mea, îmi redeschide inima către acei oameni pe care urmau să-i lovească reproşurile mele, iar o întâmplare precum cea de ieri, care era cândva la fel de frecventă ca faptul de a mânca, este acum atât de rară, încât o consemnez.

Dar dincolo de aceasta, poate că eu însumi — eu, care acum am pus deoparte condeiul, pentru a deschide fereastra — sunt şi cea mai bună forţă auxiliară pentru cei care mă atacă. Mă subapreciez vasăzică, iar asta înseamnă deja o supraapreciere a celorlalţi, dar pe ei îi supraapreciez oricum şi, făcând abstracţie de acest fapt, îmi fac singur rău de-a dreptul. Când îmi vine chef de reproşuri, mă uit pe geam. Cine contestă că acolo stau pescarii în bărcile lor, ca nişte elevi care au fost scoşi de la şcoală şi duşi pe râu? Ei bine, nemişcarea lor este deseori de neînţeles, ca şi aceea a muştelor care stau pe ochiul de geam. Iar peste pod trec, fireşte, tramvaiele, înăsprind ca-ntotdeauna vuietul vântului, şi sună ca nişte ceasuri stricate. Fără doar şi poate, poliţistul, în negru din cap până-n picioare, cu medalia strălucindu-i pe piept, nu-şi aminteşte de nimic altceva decât de infern, iar acum priveşte cu aceleaşi gânduri ca şi mine un pescar care se apleacă dintr-odată spre marginea bărcii: plânge, are o viziune sau i se mişcă pluta? Toate acestea sunt juste, dar la timpul lor; acum, doar reproşurile sunt juste.

Ele se îndreaptă împotriva unei mulţimi de oameni, ceea ce te poate speria, şi nu doar eu, ci oricare altul ar prefera să privească râul de la fereastra deschisă. Ele îmi vizează părinţii şi rudele — faptul că mi-au făcut rău din dragoste le sporeşte vina, căci cât bine ar fi putut să-mi facă din iubire! —, apoi nişte familii de prieteni, cu o privire răutăcioasă — conştienţi de vinovăţia lor, se lasă greu şi nu vor să urce în amintirile mele —, apoi o grămadă de bone, învăţătorul şi scriitorul acela şi o anumită bucătăreasă se află printre ei, pe urmă, amestecându-se unii cu alţii, drept pedeapsă, un medic de casă, un frizer, un cârmaci, o cerşetoare, un vânzător de hârtie, un paznic din parc, un instructor de înot, apoi nişte doamne necunoscute din parcul oraşului, la care acest lucru ar trece cu totul neluat în seamă, nişte băştinaşi din locurile de vilegiatură, ca o ironie a nevinovăţiei naturii, şi mulţi alţii; şi ar mai fi încă mulţi, dacă aş vrea şi aş putea să le spun tuturor pe nume; pe scurt, sunt atâţia, încât trebuie să fiu atent să nu-l pomenesc pe vreunul de două ori.

Adesea mă gândesc bine şi las gândul să-şi urmeze cursul, fără să intervin, dar de fiecare dată ajung la aceeaşi concluzie, că educaţia m-a deformat mai mult decât toţi oamenii pe care îi cunosc şi decât sunt în stare să înţeleg. Totuşi, nu pot aborda această temă decât din când în când, căci, dacă sunt întrebat în legătură cu ea: „E-adevărat? E posibil? E de crezut aşa ceva?“, caut imediat să limitez discuţia, înspăimântat şi nervos.

Privit din afară, arăt ca oricare altul; am picioare, trunchi şi cap, pantaloni, haină şi pălărie; am putut face gimnastică temeinic şi, chiar dacă am rămas destul de scund şi gras, asta era inevitabil. De altfel, sunt pe placul multora, chiar al tinerelor fete, iar cei care nu mă plac mă găsesc totuşi suportabil.

Se povesteşte şi suntem înclinaţi să credem că bărbaţii aflaţi în primejdie nu pun niciun preţ pe doamne, chiar dacă sunt frumoase şi necunoscute; le izbesc de perete, le împing cu capul şi mâinile, cu genunchii şi coatele, când femeile alea îi împiedică să fugă din teatrul care a luat foc. Atunci guralivele noastre doamne tac, vorbăria lor fără sfârşit conteneşte, sprâncenele se ridică din starea lor de repaus, mişcarea respiraţiei, a coapselor şi a şoldurilor încetează, în gura doar uşor închisă de spaimă le intră mai mult aer decât de obicei, iar obrajii par cam umflaţi.

Sand: „Francezii sunt, toţi, nişte comedianţi; dar numai cei mai slabi dintre ei joacă în comedii“.

Aplaudacii plătiţi din teatrele franţuzeşti; şefii lor, la parter. Ha-ha! pentru cei care urmează; bărbaţii de la galerie lasă să le scape ziarul din mână.

Ciocanul de lemn anunţă începutul.

19.II.11. Astăzi5, îndată ce am dat să cobor din pat, m-am prăbuşit pur şi simplu. Asta are o cauză foarte simplă: sunt complet extenuat. Nu din pricina muncii de birou, ci a celorlalte lucruri pe care le am de făcut. Biroul nu are aici decât o contribuţie nevinovată prin faptul că, dacă n-ar trebui să merg acolo, aş putea trăi liniştit, ca să-mi văd de treabă, şi n-ar mai trebui să petrec acolo, zilnic, cele şase ore care m-au chinuit cum nici nu vă puteţi închipui, mai ales vinerea şi sâmbăta, când eram sătul de problemele mele. În definitiv, ştiu că astea nu-s decât vorbe goale, vinovatul sunt eu, iar munca de la birou îmi impune cele mai clare şi mai justificate sarcini. Numai că aceasta înseamnă pentru mine o îngrozitoare viaţă dublă, de care probabil că nu pot scăpa decât înnebunind. Scriu asta la lumina unei dimineţi frumoase şi precis că n-aş face-o dacă n-ar fi adevărat şi dacă nu v-aş iubi ca un fiu.

De altfel, mâine am să mă pun cu siguranţă din nou pe picioare şi voi veni la birou, unde primul lucru pe care îl voi auzi va fi că vreţi să scăpaţi de mine din sectorul dumneavoastră.

19.II.11. Inspiraţia de un anume tip, pe care eu, cel mai fericit şi mai nefericit, o am acum, la două noaptea, când mă duc la culcare (ea va persista, poate, numai să suport să mă gândesc la ea, căci este superioară tuturor celor anterioare) este aceea că pot face de toate, nu numai o anumită muncă. Dacă aştern pe hârtie o propoziţie la întâmplare, de exemplu: „El se uită pe geam“, aceasta este deja desăvârşită.

„Vei mai rămâne multă vreme aici?“ am întrebat. Vorbind pe neaşteptate, mi-a zburat puţină salivă din gură, ca un semn rău.

„Te deranjează? Dacă te deranjează, ori poate te reţine din urcuş, plec numaidecât; altminteri însă, mi-ar plăcea să rămân, fiindcă sunt obosit.“

28.III.11. Pictorul Pollak-Karlin6, soţia lui, care are sus doi incisivi lungi şi laţi, din pricina cărora faţa ei mare, sau mai degrabă lătăreață, pare ascuţită; doamna consilier aulic Bittner7, mama compozitorului, căreia bătrâneţea îi scoate aşa de mult în evidenţă osatura puternică, încât arată ca un bărbat, cel puţin atunci când stă jos. — Dr. Steiner este atât de acaparat de elevii săi absenţi. — La conferinţă, morţii se îngrămădesc în jurul lui. Sete de cunoaştere? Dar au oare nevoie de aşa ceva? Evident. Doarme două ore. De când i s-a oprit odată lumina electrică, are mereu o lumânare la el. — A fost foarte aproape de Hristos. — Ţi-a montat piesa de teatru8 la München. („Acolo poţi s-o studiezi un an întreg şi n-o înţelegi.“) El a desenat costumele şi a scris muzica. — A dat lecţii unui chimist. — Löwy Simon9, negustor de mătase din Paris, Quai Moncey, a primit de la el cele mai bune sfaturi în afaceri. Ţi-a tradus operele în franceză. De aceea doamna consilier aulic îşi notase în carneţelul ei: „Cum ajungem să cunoaştem lumile superioare10? La S. Löwy, la Paris.“ — În loja vieneză se află un teozof de 65 de ani, uriaş, robust, cândva un mare băutor, un încăpăţânat care crede fără încetare şi are mereu îndoieli. Se zice că a fost foarte amuzant odată, la un congres la Budapesta, când, la o cină valpurgică, sub clar de lună, el s-a pitit de spaimă, cu ulcioraşul în mână, în spatele unui butoi cu bere, când dr. Steiner a venit pe neaşteptate (deşi se pare că dr. Steiner nu s-a supărat din cauza asta). — Poate că nu este cel mai mare cercetător al spiritului din zilele noastre, dar numai el a primit misiunea de a împăca teozofia cu ştiinţa. De aceea şi ştie totul.

În satul lui natal a venit odată un botanist, un mare ocultist11. Acesta l-a luminat. O doamnă a interpretat faptul că îl voi căuta pe doctorul Steiner ca fiind începutul unei anamneze. — Când la doamna aceea s-au manifestat primele semne ale unei gripe, medicul ei i-a cerut doctorului Steiner un remediu, pe care el i l-a prescris doamnei şi ea s-a însănătoşit numaidecât. — O franţuzoaică şi-a luat rămas-bun de la el, spunându-i „au revoir“. El a făcut cu mâna în urma ei. După două luni, femeia aceea a murit. Un caz asemănător şi la München. — Un medic münchenez12 vindecă folosind culorile pe care le stabileşte doctorul Steiner. Totodată, îi trimite pe bolnavi la pinacotecă, prescriindu-le să se concentreze o jumătate de oră sau chiar mai mult asupra unui anumit tablou. — Sfârşitul Atlantidei, decăderea lemuriană, iar acum cea datorată egoismului. — Trăim într-o perioadă decisivă. Tentativa doctorului Steiner va reuşi numai dacă nu sporesc forţele ahrimanice. — Bea doi litri de lapte de migdale şi mănâncă fructe care cresc la înălţime. — Comunică mereu cu elevii lui absenţi prin intermediul gândurilor pe care le trimite acestora, fără să se mai intereseze de ele după ce le-a creat. Acestea se uzează însă repede, iar el trebuie să le producă din nou. — Doamna Fanta13: „Am o memorie proastă“. Dr. St.: „Nu mai mâncaţi ouă!“

Vizita mea la doctorul Steiner.

O femeie aşteaptă deja (sus, la etajul al doilea al Hotelului Victoria de pe Jungmannstrasse), dar mă roagă insistent să intru înaintea ei. Aşteptăm. Secretara vine şi ne consolează. Aruncându-mi privirea pe coridor, dau cu ochii de el. Imediat după aceea, el se apropie de noi cu braţele deschise pe jumătate. Femeia declară că eu am fost primul. Cum mă conduce în camera lui, îl urmez. Redingota lui, care părea lustruită în serile de conferinţă (nu lustruită, ci doar strălucitoare datorită faptului că e absolut neagră), este acum, la lumina zilei (la ora trei după-amiaza), prăfuită şi chiar pătată, în special în spate şi pe umeri. În camera lui încerc să-mi arăt smerenia, pe care nu reuşesc să o simt, căutând un loc caraghios unde să-mi pun pălăria; o aşez pe un mic postament de lemn, folosit pentru legatul şireturilor la ghete. Masa e în mijloc: eu stau cu faţa la fereastră, iar el pe partea stângă a mesei. Pe masă, nişte hârtii cu câteva desene care amintesc de cele de la conferinţele de fiziologie ocultă. O fasciculă din Annalen für Naturphilosophie acoperă o grămăjoară de cărţi ce par, oricum, risipite peste tot. Dar nu te poţi uita în jur deoarece el încearcă mereu să te reţină cu privirea. Dacă se întâmplă însă să nu o facă, trebuie să fii atent să nu-şi întoarcă privirea. Începe cu câteva propoziţii dezlânate: „Dumneavoastră sunteţi doctorul Kafka? V-aţi ocupat mai demult de teozofie?“ Eu îl întâmpin însă cu discursul pe care-l aveam pregătit: „Simt cum o mare parte din fiinţa mea tinde spre teozofie, dar în acelaşi timp mi-e cât se poate de teamă de ea. Mi-e frică de faptul că ea ar putea genera o nouă confuzie, care pentru mine ar fi foarte gravă, întrucât chiar faptul că sunt nefericit în momentul de faţă se datorează tot unei confuzii. Aceasta rezidă în următoarele: fericirea mea, aptitudinile mele şi orice posibilitate de a fi folositor într-un mod oarecare ţin dintotdeauna de domeniul literaturii. Aici am trăit totuşi nişte stări (nu multe), care, după părerea mea, sunt foarte apropiate de viziunile pe care le-aţi descris dumneavoastră, domnule doctor, stări în care sălăşluiam pe de-a-ntregul, cu fiecare idee, dar în care şi împlineam orice idee; atunci simţeam că am ajuns nu numai la limitele mele, ci şi la limitele omenescului în general. Doar calmul inspiraţiei, specific, probabil, vizionarului, le mai lipsea acelor stări, chiar dacă nu în totalitate. De aici trag concluzia că nu în acele stări mi-am scris cele mai bune lucrări. Acum nu mă pot dedica pe de-a-ntregul domeniului literar, aşa cum ar trebui să se întâmple, şi nu o pot face din diverse motive. Făcând abstracţie de relaţiile mele de familie, n-aş putea trăi din literatură chiar din pricina genezei lente a lucrărilor mele şi a caracterului lor aparte; în plus, mă mai împiedică şi sănătatea, precum şi caracterul meu, să mă dedic unei vieţi nesigure, în cel mai fericit caz. De aceea am devenit funcţionar la o instituţie de asigurări sociale. Or, aceste două profesii nu sunt compatibile niciodată şi nu pot admite un trai fericit în comun. Cea mai măruntă fericire în una dintre ele devine o mare nefericire în cealaltă. Dacă am scris într-o seară un lucru bun, a doua zi, la birou, iau foc şi nu pot duce nimic la bun sfârşit. Acest du-te-vino devine tot mai nesuferit. La birou îmi îndeplinesc superficial îndatoririle, nu însă şi pe cele interioare, iar orice obligaţie interioară neîmplinită se transformă într-o nefericire care nu se mai clinteşte din sufletul meu. Şi acestor două strădanii ireconciliabile să le adaug acum o a treia, teozofia? Nu mă va stânjeni ea în cele două direcţii şi nu va fi ea însăşi stânjenită de acestea? Le voi putea duce la capăt pe cele trei eu, care acum sunt deja atât de nefericit? Am venit, domnule doctor, să vă întreb acest lucru, căci presimt că, dacă mă consideraţi capabil de aşa ceva, chiar îmi pot asuma efectiv această sarcină“.

El a ascultat extrem de atent, fără să mă studieze făţiş câtuşi de puţin, lăsându-se cu totul în voia cuvintelor mele. Din când în când dădea din cap, gest pe care părea să-l considere un expedient în vederea unei bune concentrări. La început îl deranja un guturai ascuns, îi curgea nasul, se scobea necontenit cu batista în nas, vârându-şi câte un deget în fiecare nară.

Întrucât cititorul s-a obişnuit să caute şi să găsească în povestirile evreieşti de astăzi din Occident, chiar în subtextul povestirii sau dincolo de aceasta, şi o soluţie la problema evreiască, şi întrucât în Evreicele14 nu este însă oferită şi nici măcar presupusă o asemenea soluţie, atunci este posibil ca, fără să stea pe gânduri, cititorul să recunoască aici o carenţă a Evreicelor şi să vadă, fără plăcere însă, dacă se cuvine ca evreii să se plimbe la lumina zilei, lipsiţi fiind de o încurajare politică din trecut sau din viitor. El trebuie să-şi spună totodată că, mai ales de la apariţia sionismului, posibilităţile de rezolvare grupate în jurul problemei evreieşti sunt stabilite atât de clar, încât până la urmă nu este nevoie decât ca scriitorul să se întoarcă în loc, pentru a găsi o anumită soluţie, în conformitate cu latura de faţă a problemei.

Privindu-l, am bănuit eforturile pe care şi le asumase de dragul meu şi care îi dădeau acum această siguranţă — poate doar fiindcă era obosit. N-ar fi fost oare de ajuns încă un mic efort? Înşelătoria ar fi reuşit, sau poate că mai avea şi acum şanse de reuşită. Mă dezvinovăţeam oare? Deşi mă încăpăţânam să stau în faţa casei, ezitam totuşi, cu aceeaşi încăpăţânare, să urc. Aşteptam să vină musafirii, să mă ia cu surle şi trâmbiţe?

15 august 1911. Timpul care s-a scurs deja şi în care n-am scris niciun cuvânt a fost important pentru mine pentru că, frecventând şcolile de înot din Praga, Königssaal şi Czernoschitz15, nu mi-a mai fost ruşine de corpul meu. Cu câtă întârziere îmi fac educaţia, acum, la douăzeci şi opt de ani! Într-un concurs de alergare, acesta s-ar putea numi un start întârziat. Iar prejudiciul adus de un asemenea ghinion nu constă, eventual, în faptul că nu învingi; acest ultim fapt nu e decât miezul încă vizibil, străveziu şi sănătos al altui ghinion, care se estompează în continuare, la nesfârşit, şi care te împinge în interiorul acestui cerc tocmai pe tine, care ar trebui să-i dai ocol. De altfel, în această perioadă, chiar fericită într-o mică măsură, am observat multe altele în ceea ce mă priveşte, iar în zilele următoare voi încerca să le consemnez.

20.VIII.11. Am credinţa nefericită că n-am timp să fac un lucru bun, oricât de neînsemnat ar fi el, deoarece nu am efectiv timp să scriu o poveste şi să mă extind în toate direcţiile din lume, aşa cum ar trebui. Dar apoi mai cred că această călătorie pe care o fac se va încheia mai bine, că voi înţelege mai adecvat lucrurile, dacă mă relaxez scriind un pic, aşa că încerc din nou.16

Am citit despre Dickens. Este oare atât de dificil şi îl poate înţelege cineva din afară, astfel încât să trăiască el însuşi o poveste chiar de la început, dintr-un punct îndepărtat până în momentul în care locomotiva se apropie, cu oţelul, cărbunele şi aburul ei, dar pe care nu o abandonează încă nici acum, ci vrea să fie urmărit de ea şi are timp pentru aşa ceva; fiind deci urmărit de ea, aleargă, în elanul lui, în faţa acesteia, oriunde se năpusteşte ea şi oriunde o atrage?

Nu pot înţelege şi nici măcar nu pot crede asta. Trăiesc doar ici şi colo, în câte un mic cuvânt, la al cărui Umlaut, ca de pildă în stößt de mai sus17, îmi pierd pentru o clipă capul netrebnic. Prima şi ultima literă reprezintă începutul şi sfârşitul unei senzaţii, datorită căreia mă simt ca un peşte.

24 august 1911. Să stai cu nişte cunoscuţi la o masă de cafenea, în aer liber, şi să te uiţi la o femeie de la masa vecină: de-abia a venit, respiră greu sub povara sânilor mari şi se aşază, cu faţa înfierbântată, care luceşte oacheş. Când îşi dă capul pe spate, i se vede părul ce a început să-i crească lung pe barbă; apoi îşi roteşte ochii în sus; aproape la fel se uită, poate, uneori la bărbatul ei, care acum citeşte lângă ea o revistă. Dacă ar putea fi convins totuşi că la cafenea nu se cade să citeşti lângă soţia ta decât un ziar, în cel mai bun caz, necum însă o revistă. Preţ de o clipă, trupul o face să-şi dea seama cât este de planturoasă, şi atunci împinge puţin mai încolo masa.

26 august [1911]. Mâine urmează să plec în Italia. În seara asta, tata nu a putut să adoarmă din pricina agitaţiei, pentru că l-au copleşit grijile prăvăliei şi ale bolii lui, reactivate de cele dintâi. Umblă oftând de colo-colo şi îşi ţine un ştergar ud la inimă, are greţuri şi îi lipseşte aerul. Cuprinsă de spaimă, mama găseşte o nouă consolare: el a fost totuşi mereu atât de energic, a depăşit toate greutăţile, iar acum… Eu zic că tânguielile cu prăvălia pot să mai dureze totuşi doar un sfert de an, şi după aceea totul va fi bine. Se plimbă în sus şi-n jos suspinând şi clătinând din cap. Este limpede că, din punctul lui de vedere, noi nu putem să-i diminuăm grijile şi nici măcar nu i le uşurăm; dar nici din punctul nostru de vedere; chiar şi în cele mai bune intenţii ale noastre se mai ascunde ceva: convingerea atât de tristă că el trebuie să aibă grijă de familia lui. — Mai târziu m-am gândit că, stând lângă mama, are să se lipească totuşi de ea şi apropierea de carnea ei familiară are să-l liniştească. — Căscând des sau vârându-şi degetul în nas, gest care nu este, de altfel, dezgustător, tata reuşeşte să se mai calmeze puţin, lucru de care cu greu îţi dai seama, deşi în general nu face aşa când e sănătos. Ottla18 mi-a confirmat asta. — Mama, săraca, vrea să meargă mâine să se roage de proprietarul casei.

26 sept. 1911. Graficianul Kubin19 recomandă ca laxativ regulinul, o algă pisată, care se umflă în intestin şi-l face să vibreze, acționând aşadar mecanic, spre deosebire de acţiunea chimică nesănătoasă a altor laxative, care nu fac decât să străpungă excrementele, lăsându-le deci să atârne pe pereţii intestinului. — El a venit la Langen împreună cu Hamsun, care rânjeşte fără rost. În timpul discuţiei, pe care n-ar fi întrerupt-o, s-a aşezat picior peste picior, a luat de pe masă un foarfece mare pentru hârtie, şi şi-a tăiat de jur-împrejur franjurii de la pantaloni. Îmbrăcat sărăcăcios, poartă totuşi câte un fleac mai acătării; de pildă, cravata. — Istorisiri despre o pensiune pentru artişti, de la München, unde locuiau pictori şi doctori veterinari (facultatea acestora din urmă se afla în apropiere) şi unde se petreceau lucruri atât de scandaloase, încât au fost închiriate ferestrele casei de vizavi, de la care aveai o bună perspectivă. Spre satisfacţia acestor spectatori, câte un locatar al pensiunii sărea uneori pe pervaz şi-şi golea cu lingura castronul de supă, imitând o maimuţă. — Un altul, care contrafăcea antichităţi, în care trăgea cu alice pentru a le da patina timpului, a spus în legătură cu o masă: „Acum trebuie să mai bem cafea de trei ori pe ea şi pe urmă poate fi trimisă la muzeul din Innsbruck.“ — Kubin însuşi este foarte robust, dar are o mimică destul de uniformă; cu aceleaşi contracţii musculare exprimă cele mai diverse lucruri. Arată când bătrân, când înalt şi puternic, în funcţie de modul în care stă jos, se ridică ori poartă un simplu costum sau un pardesiu.

Joi, 27.IX.11. Ieri am întâlnit în Piaţa Wenceslas două fete şi mi-am oprit prea mult privirea asupra uneia, în timp ce tocmai cealaltă, cum s-a vădit prea târziu, avea un gât şi un nas delicate; aceasta din urmă purta o mantie moale, de casă, maro, plisată, largă, puţin descheiată în faţă, şi avea un păr frumos, despre care am uitat deja cum era pieptănat. — Pe Belvedere20, un domn în vârstă, ai cărui pantaloni largi atârnă pe el. Fluieră; când mă uit la el, încetează; dacă privesc în altă parte, începe din nou; în cele din urmă fluieră chiar dacă mă uit la el. — Nasturele mare şi frumos, bine aplicat jos, pe mâneca rochiei unei fete. Şi rochia este purtată frumos, legănându-se peste nişte cizme americane. Cât de rar reuşesc eu să fac ceva frumos şi cum mai izbutesc asta nasturele acela neluat în seamă şi croitoreasa neştiutoare care a făcut rochia! — O femeie povestea ceva în drum spre Belvedere; a urmărit cu nişte ochi vioi şi mulţumiţi povestea până la capăt, fără să ţină cont de cuvintele rostite în acel moment. O fată voinică îşi întoarse capul pe jumătate, cu o mişcare energică.

29.IX.11. Jurnalul lui Goethe: un om care nu ţine un jurnal adoptă o poziţie greşită faţă de acestea. Dacă el citeşte, bunăoară, în jurnalul lui Goethe: „Pe 11.I.1797 am stat toată ziua în casă, ocupat să dau diverse dispoziţii“, i se pare că el însuşi n-a făcut niciodată atât de puţine lucruri într-o zi. — Însemnările de călătorie ale lui Goethe sunt altfel decât cele din zilele noastre, pentru că, fiind făcute într-un poştalion, ele se desfăşoară mai simplu, pe măsura schimbărilor lente ale peisajului, şi pot fi urmărite mult mai uşor, chiar şi de către cel care nu cunoaşte ţinutul respectiv. Apare o concepţie calmă, de-a dreptul patriarhală. Întrucât pasagerului din poştalion ţinutul i se înfăţişează nealterat, cu particularităţile lui naturale, şi chiar şi şoselele străbat zona într-un mod mult mai firesc decât o fac liniile de cale ferată, cu care se găsesc, poate, în aceleaşi raporturi în care se află râurile faţă de canale, nu e nevoie ca privitorul să procedeze brutal şi acesta poate vedea lucrurile sistematic, fără să-şi dea prea multă osteneală. De aceea există puţine instantanee; de cele mai multe ori doar în scenele de interior, unde anumiţi oameni, ca de exemplu ofiţerii austrieci de la Heidelberg, apar numaidecât, înfierbântându-se peste măsură; în schimb, pasajul despre bărbaţii din Wiesenheim este mai apropiat de peisaj: „Ei poartă haine albastre şi veste albe, împodobite cu flori brodate“ (citat din memorie). Multe consemnări despre cascada Rinului de la Schaffhausen; în mijlocul acestora, scris cu litere mai mari: „ideile stârnite“.

Cabaretul Lucerna, Lucie König21 expune fotografii cu coafuri vechi. Figură ponosită. Uneori, reuşeşte câte ceva: cu nasul în vânt, cu braţul ridicat şi o răsucire a tuturor degetelor. Arată ca o otreapă — Longhen (pictorul Pittermann)22, mimică amuzantă. Un număr realizat, evident, fără chef, dar care nu poate fi conceput apatic, pentru că atunci n-ar mai putea fi executat totuşi în fiecare seară, mai ales pentru că a fost născocit fără nicio tragere de inimă, astfel încât nu a avut ca rezultat o schematizare suficientă, care l-ar scuti pe mim să apară destul de frecvent, în întregime. Nostimă săritura clovnului peste un scaun, în spaţiul gol al culiselor laterale. Totul aminteşte de o reprezentaţie într-un cadru restrâns, unde, din nevoia de a te distra, aplauzi în special un număr chinuit şi lipsit de importanță, încercând să compensezi cumva minusul prestaţiei printr-un plus de aplauze. — Cântăreţul Valata. Atât de prost, încât îţi pierzi firea privindu-l. Dar pentru că este un om puternic, reuşeşte să concentreze totuşi într-o oarecare măsură atenţia publicului, cu o forţă animalică, de care, cu siguranţă, doar eu îmi dau seama. — Grünbaum impresionează prin existenţa sa disperată, despre care se spune că e numai aparentă. — Odys, dansatoarea. Şolduri ţepene. Cu-adevărat, numai oase. Genunchii roşii mi se par potriviţi pentru dansul Atmosferă de primăvară.

30.IX.1911. Fata din camera de alături, alaltăieri (Helli Haas23). Stăteam întins pe canapea şi, pe jumătate adormit, îi ascultam glasul. Mi se părea foarte gros îmbrăcată nu numai cu hainele ei, ci şi cu tot ce era în camera alăturată; doar umărul ei bine modelat, gol, rotund, puternic, întunecat, pe care îl văzusem la baie, rivaliza cu hainele ei. Preţ de o clipă mi se păru că scoate aburi şi umple cu aburii ei toată odaia alăturată. Apoi apăru în corsetul cenuşiu, care în partea de jos stătea atât de departe de corp, încât te puteai aşeza pe el şi-l puteai călări, ca să zic aşa.

Tot despre Kubin: obiceiul de a îngâna ultimele cuvinte ale celuilalt, în orice caz pe un ton aprobator, chiar dacă aiurelile pe care le spune după aceea dovedesc că nu este deloc de acord cu celălalt. Neplăcut. — Ascultându-i numeroasele poveşti poţi uita cât valorează el. Deodată îţi aminteşti de asta şi te sperii. Era vorba despre faptul că un local în care voiam să mergem este periculos; el a zis că nu merge acolo; l-am întrebat dacă îi este teamă; la aceasta mi-a răspuns, agăţându-se şi de mine: „Fireşte, sunt tânăr şi mai am multe de făcut“. — Toată seara a vorbit mult şi, după părerea mea foarte serios despre constipaţia lui şi a mea. Către miezul nopţii m-a văzut cum mi-am lăsat mâna şi o parte a braţului să atârne pe marginea mesei şi a strigat: „Dar sunteţi cu adevărat bolnav“. Din acel moment m-a tratat cu şi mai multă îngăduinţă, iar mai târziu chiar i-a oprit pe ceilalţi, care căutau să mă convingă să mergem împreună şi la b24. După ce ne luaserăm deja rămas-bun, mi-a mai strigat de departe: „Regulin!“

Tucholsky25 şi Szafranski26. Şuşoteala dialectului berlinez, în care vocea are nevoie de răgazuri umplute cu „nu“-uri. Primul reprezintă un tot absolut unitar şi are douăzeci şi unu de ani. Începând cu agitarea moderată, dar energică a bastonului de promenadă, când îşi ridică umerii tinereşte, şi până la plăcerea şi dispreţul cumpănit cu care îşi scrie lucrările. Nu vede decât puţine obstacole ca să ajungă avocat — dar şi posibilitatea înlăturării lor, vocea lui cristalină, care, după ce a sunat masculin în prima jumătate de oră, când a vorbit întruna, pare să devină feciorelnică. — Dubii în legătură cu propria-i capacitate de a poza, pe care spera însă să o dobândească pe măsură ce va câştiga experienţă de viaţă — în fine, teama de a nu deveni pesimist, aşa cum a remarcat că se întâmplă cu evreii mai în vârstă din Berlin, care au înclinaţiile lui, deşi deocamdată nu simte nici urmă de pesimism. Se va însura în curând.

În timp ce studiază şi desenează, Szafranski, elevul lui Bernhard27, face grimase în legătură cu desenul lui. Îmi aminteşte de faptul că în ceea ce mă priveşte am o mare capacitate de a mă metamorfoza, pe care nu o remarcă nimeni. Cât de des am fost nevoit să-l imit la Max28! Ieri seară, în drum spre casă, m-aş fi putut confunda ca spectator cu Tucholsky. Atunci modul de a fi al celuilalt trebuie să fie la fel de evident şi de invizibil în mine ca partea ascunsă a unei şarade în care n-ai să găseşti niciodată nimic, dacă n-ai şti că se ascunde ceva acolo. În timpul acestor metamorfoze mi-ar plăcea să cred mai ales că mi s-a tulburat vederea.

Luni [duminică], 1 octombrie [1911]. Ieri, la vechea sinagogă restaurată. Kol Nidre29. Rumoare înăbuşită, ca la bursă. La intrare, o cutie de tablă cu inscripţia: „Pomana dată în taină alină supărările“. Interior de biserică. Trei evrei pioşi, evident răsăriteni. În şosete. Aplecaţi deasupra cărţii de rugăciuni, cu șalul de rugăciune tras peste cap, s-au făcut cât mai mici. Doi dintre ei plâng. Doar pentru că sunt impresionaţi de sărbătoare? Pe unul poate că doar îl dor ochii, la care îşi duce în grabă batista încă împăturită, pentru a-şi aţinti din nou privirea, numaidecât, asupra textului. De fapt, sau mai cu seamă, nu este cântat cuvântul, ci, de dincolo de cuvânt, se scot nişte arabescuri din bâiguirea continuă, pe un ton foarte subţire, a cuvântului. Un băieţel care, fără a avea nici cea mai mică reprezentare a întregului şi fără nicio posibilitate de orientare, se vâră, asurzit de larmă, printre oamenii înghesuiţi şi este împins de aceştia. Un presupus vânzător, care se scutură iute în timp ce se roagă, ceea ce trebuie înţeles doar ca o încercare de a accentua cât mai puternic fiecare cuvânt, deşi într-un mod cam nesocotit poate, menajându-şi astfel vocea care, oricum, n-ar izbuti într-o asemenea gălăgie să accentueze bine şi clar cuvintele. Familia proprietarului de bordel. În Sinagoga Pinkas am fost mult mai copleşit de iudaism.

La b[ordelul] Suha, alaltăieri. Evreica aceea cu faţa îngustă: mai bine zis, faţa i se termină cu o bărbie îngustă, dar se extinde în sus, din cauza pieptănăturii ample, cu bucle. Cele trei uşi scunde, care dau din interiorul clădirii în salon. Clienţii stau pe un podium ca într-o cameră de gardă, iar de băuturile de pe masă nu se atinge aproape nimeni. Cea cu faţa plată şi cu o rochie dreaptă, care prinde să se mişte abia jos de tot, la nivelul tivului. Unele s-au îmbrăcat aici, mai devreme, ca acele marionete pentru teatrul de copii, care se vând la târgul de Crăciun, având lipite şi însăilate pe ele nişte volănaşe şi nişte poleieli aurii, pe care le poţi desprinde dintr-o mişcare şi care apoi ţi se sfarmă între degete. Patroana, cu părul blond spălăcit, lins, scos peste nişte desuuri fără doar şi poate oribile, cu nasul care coboară ascuţit într-o direcţie aflată într-un raport oarecum geometric cu sânii lăsaţi şi cu burta pe care şi-o ţine ţeapănă, se plânge de durerile de cap pricinuite de faptul că în sâmbăta asta este atâta forfotă şi că din asta nu iese nimic.

Despre Kubin: povestea despre Hamsun este suspectă. Astfel de poveşti ar putea fi povestite cu miile, ca şi când ar fi fost trăite, dar luându-le, de fapt, din operele lui.

Despre Goethe: „Ideile stârnite“ nu sunt decât ideile stârnite de cascada Rinului. Aceasta se vede dintr-o scrisoare adresată lui Schiller. — Un instantaneu izolat: „Ritmul de castaniete produs de saboţii copiilor“ a făcut o asemenea impresie şi a fost însuşit de atâta lume, încât este de neconceput să existe cineva care să simtă această observaţie ca fiind o idee proprie, originală, chiar dacă n-ar fi citit niciodată această remarcă.

2 octombrie [1911]. Noapte fără somn. Deja a treia la rând. Adorm bine, dar după o oră mă trezesc, de parcă aş fi pus capul jos în vizuina altcuiva. Sunt complet treaz şi am senzaţia că nu am dormit deloc sau doar sub o pojghiţă subţire; trebuie să iau de la capăt strădaniile de a adormi şi mă simt respins de somn. Iar de acum, aşa mă chinui toată noaptea, până pe la cinci: deşi dorm, visele intense mă ţin totodată treaz. Parcă dorm alături de mine, în vreme ce eu însumi mă încaier cu visele. Către cinci dimineaţa a dispărut şi ultima urmă de somn, nu fac decât să visez, ceea ce mă oboseşte mai mult decât starea de veghe. Pe scurt, îmi petrec toată noaptea în acea stare în care un om sănătos se găseşte doar o clipă, înainte de a adormi cu adevărat. Ori de câte ori mă trezesc, toate visele stau adunate în jurul meu, dar mă feresc să le analizez. Spre dimineaţă oftez cu capul în pernă, pentru că au pierit toate speranţele legate de noaptea aceea. Mă gândesc la acele nopţi la sfârşitul cărora eram scos dintr-un somn profund şi mă deşteptam ca şi când aş fi fost închis într-o nucă. Azi-noapte, o arătare groaznică: un copil orb, după toate aparenţele fiica mătuşii mele din Leitmeritz30, care de altfel nu are fete, ci numai băieţi, dintre care unul îşi rupsese odată piciorul. În schimb, acest copil avea legături cu fata doctorului Marschner31; din câte am văzut de curând, aceasta este pe cale să se transforme dintr-un copil drăguţ într-o fetiţă grasă şi împopoţonată. Copilul orb sau miop purta ochelari: sub o lentilă destul de depărtată, ochiul stâng era cenuşiu, lăptos şi bulbucat, iar celălalt dispărea, ascuns de o lentilă lipită de el. Pentru a monta corect această lentilă din punct de vedere optic, fusese nevoie ca, în locul obişnuitului braţ de ochelari, petrecut după ureche, să se folosească o pârghie al cărei capăt nu putuse fi fixat în altă parte decât în osul obrazului, astfel încât de la această lentilă cobora către obraz un beţigaş ce dispărea în carnea pe care o sfredelea şi se oprea în os, în timp ce un alt fir metalic ieşea din obraz şi se întorcea pe după ureche. — Cred că absenţa somnului se datorează doar faptului că scriu. Căci, oricât de puţin şi de prost scriu, totuşi aceste mici emoţii mă sensibilizează şi simt, mai ales spre seară, dar încă şi mai mult dimineaţa, ca o adiere, posibila apropiere a unor stări sufleteşti intense şi sfâşietoare, care m-ar putea face capabil de orice, şi atunci nu mai am linişte în vacarmul general pe care îl aud în mine şi nu am timp să-l chem la ordine. În definitiv, acest vacarm nu este decât o armonie înăbuşită, reprimată, care, odată eliberată, m-ar copleşi de tot, ba chiar m-ar pândi de la distanţă, ca să mă mai copleşească şi după aceea. Acum însă, această stare îmi aduce, pe lângă slabe speranţe, numai prejudicii, fiindcă nu sunt destul de inteligent din fire, ca să suport talmeş-balmeşul ăsta; în timpul zilei mă ajută lumea vizibilă, dar noaptea sunt tocat fără nicio dificultate. Atunci mă gândesc mereu la Paris, unde, în vremea asediului, şi ulterior, până în timpul Comunei, populaţia din suburbiile de la nord şi est, până atunci străină de oraş, a avansat luni de zile ca limbile unui ceas, pur şi simplu de la o oră la alta, până în inima Parisului, împotmolindu-se pe străzile de legătură.32

Consolarea mea — şi cu ea mă culc acum — este că nu am mai scris de mult, că de aceea scrisul nu şi-a mai putut găsi locul în situaţia mea actuală şi că trebuie să reuşesc totuşi să fac asta, cel puţin provizoriu, dacă dau dovadă de o oarecare bărbăţie.

Astăzi am fost atât de slab, încât i-am povestit chiar şefului meu despre copilul acela. — Acum îmi amintesc că ochelarii din vis sunt ai mamei mele, care stă seara lângă mine şi mă priveşte nu foarte plăcut de sub pince-nez-ul ei, în timpul unei partide de cărţi. Acesta are chiar lentila din dreapta mai apropiată de ochi decât cea din stânga, ceea ce nu-mi amintesc să fi remarcat mai devreme.

3 octombrie [1911]. O noapte identică, numai că am adormit şi mai greu. Când am adormit, o durere mi-a străbătut capul vertical, trecând prin rădăcina nasului, ca după o încreţire prea puternică a frunţii. Pentru a fi cât mai greoi, ceea ce cred că îmi face bine ca să adorm, îmi încrucişasem braţele şi îmi pusesem palmele pe umeri, astfel încât zăceam ca un soldat cu raniţa în spate. Cea care nu m-a lăsat să dorm a fost tot vigoarea viselor mele, care iradiază încă din starea de veghe, dinainte de a adormi. Conştiinţa aptitudinilor mele scriitoriceşti este enormă seara şi dimineaţa. Mă simt destins până în străfundurile fiinţei mele şi pot scoate din mine numai ceea ce vreau. Ademenirea unor asemenea forţe creatoare, care pe urmă nu mai sunt lăsate să lucreze, îmi aminteşte de relaţia mea cu B.33 Şi aici sunt efuziuni care rămân neeliberate şi trebuie să se distrugă singure, în contraofensiva lor, numai că aici — asta-i deosebirea — sunt în joc forţe mai tainice şi ultimele mele energii.

În Piaţa Joseph a trecut pe lângă mine un automobil mare, de voiaj, în care se înghesuia o întreagă familie. În urma automobilului mi-a trecut prin faţă, odată cu mirosul de benzină, un aer parizian.

Când dictam la birou o adresă de o oarecare importanţă către o prefectură şi eram pe punctul de a încheia, m-am împotmolit şi n-am mai fost în stare să o văd decât pe domnişoara secretară Kaiser34, care, conform obiceiului ei, devenise deosebit de vioaie: îşi trăgea scaunul, tuşea, bătea la maşină agitându-se în jurul biroului; astfel a atras atenţia tuturor celor din încăpere asupra ghinionului meu. Ideea pe care o caut acum capătă valoare şi datorită faptului că o va linişti pe dactilografă, însă ea poate fi găsită cu atât mai greu, cu cât devine mai valoroasă. În fine, am găsit cuvântul „a stigmatiza“ şi propoziţia aferentă, dar continui să ţin totul în gură, cuprins de scârbă şi pudoare, ca şi când ar fi nişte carne crudă, tăiată din mine (atât de mult mi-a dat de lucru!). În cele din urmă, spun ce am de spus, dar rămân cu spaima uriaşă că totul e pregătit în mine pentru o muncă de creaţie şi că o astfel de muncă ar reprezenta, în ceea ce mă priveşte, o soluţie divină şi o reală trezire la viaţă, pe când aşa, aici la birou, de dragul unui biet act oficial, sunt nevoit să-mi lipsesc de o bucată de carne trupul care este capabil de o asemenea fericire.

4 [octombrie 1911]. Sunt agitat şi mânios. Ieri, înainte de a adormi, am simţit sus, în partea stângă a capului, pâlpâind o flăcăruie rece. Deasupra ochiului stâng mă şi obişnuisem să simt o tensiune. Când mă gândesc la asta, mi se pare că n-aş mai putea rezista la birou nici măcar dacă mi s-ar spune că peste o lună voi fi liber. Şi totuşi, la birou îmi fac cel mai adesea datoria şi sunt destul de liniştit, ori de câte ori pot fi sigur că şeful meu este mulţumit şi nu mă simt groaznic. De altfel, aseară am căutat să fiu indiferent: m-am plimbat şi am citit Dickens; atunci eram ceva mai sănătos şi îmi pierdusem puterea de a mai fi trist; consideram ca tristeţea este îndreptăţită, chiar dacă ea mi se părea puţin mai departe de mine, drept pentru care mă aşteptam să dorm mai bine. Oricum, somnul a fost un pic mai adânc, dar nu suficient, şi m-am trezit des. Pentru a mă consola, mi-am spus că, deşi îmi reprimasem iarăşi marea agitaţie pe care o simţisem înlăuntrul meu, nu doream totuşi să renunţ la mine, ca întotdeauna până atunci după astfel de perioade, ci voiam să rămân perfect conştient chiar şi de consecinţele neplăcute ale acelei agitaţii, lucru pe care nu-l mai făcusem anterior. Poate că aşa aş găsi în mine o fermitate ascunsă.

Către seară, pe întuneric, în camera mea, întins pe canapea. De ce avem nevoie de un timp mai îndelungat pentru a recunoaşte o culoare, dar pe urmă, după ce am înţeles definitiv cum stau lucrurile, devenim repede tot mai convinşi de culoarea respectivă? Dacă lumina din antreu şi cea din bucătărie bat de afară, concomitent, în uşa de sticlă, atunci ochiurile de geam sunt aproape complet inundate de o lumină verzuie sau, mai bine zis, verde, pentru a nu deprecia certitudinea impresiei. Dacă lumina din antreu se stinge şi rămâne doar cea de la bucătărie, atunci ochiul de geam dinspre bucătărie devine albastru-închis, iar celălalt albastru-albicios, atât de albicios, încât dispare tot desenul de pe sticla mată (măciulii de mac stilizate, vrejuri, diverse patrulatere şi frunze.) — Luminile şi umbrele aruncate pe pereţi şi pe tavan de lumina electrică de jos, din stradă şi de pe pod, sunt dezordonate, parţial alterate, se acoperă unele pe altele şi sunt greu de examinat. Încă la amplasarea lămpilor electrice de jos şi de la amenajarea acestei camere nu s-a ţinut seama, gospodăreşte, de modul în care va arăta la această oră camera mea, văzută de pe canapea, fără iluminare proprie. — Sclipirile aruncate pe tavan de tramvaiul electric care trece pe stradă se plimbă alburii, enigmatice, de-a lungul unui perete şi al tavanului, oprindu-se mecanic, curmate de muchia zidului. — Globul de pe dulapul cu rufe, care în partea de sus este pur şi simplu scăldat într-o lumină verzuie, reflectă primul lumina plină şi proaspătă de pe stradă, iar pe rotunjimea lui este un punct luminos; acest glob arată ca şi cum lumina ar fi totuşi prea puternică pentru el, cu toate că ea trece pe lângă suprafaţa lui netedă şi, lăsându-l în urmă, îl face să semene mai degrabă cu un măr renet cafeniu. — Lumina din antreu produce o pată mare şi strălucitoare pe peretele de deasupra patului; pata e mărginită de o linie sinuoasă, care porneşte de la capul patului, împinge în jos imaginea acestuia, îi îndepărtează stâlpii cufundaţi în întuneric şi ridică tavanul de deasupra lui.

5 [octombrie 1911]. Pentru prima dată de câteva zile revine agitaţia aceea, chiar înainte de a face această însemnare. Furios pe soră-mea, care intră în cameră şi se aşază la masă cu o carte; aştept primul prilej mărunt de a-mi descărca această furie. În cele din urmă, soră-mea ia o carte de vizită din cutie şi se scobeşte cu ea între dinţi. Părăsit de furie, care-mi rămâne în cap doar ca un abur persistent, încep să mă simt uşurat şi încrezător şi mă apuc de scris.

Aseară, la Cafeneaua Savoy. Companie evreiască35 — doamna Klug, „imitatoarea bărbaţilor“. În caftan, cu pantaloni scurţi și negri, ciorapi albi, cămaşă albă, făcută din lână subţire, ieşind de sub vesta neagră; cămaşa se încheie la gât cu un nasture de aţă şi apoi se răsfrânge într-un guler larg, lejer, foarte revărsat. Pe cap, o căciuliţă de culoare închisă, fără bordură, care ţine strâns părul femeii, dar care este, oricum, necesară — şi soţul ei poartă una asemănătoare —, iar peste ea o pălărie mare, moale şi neagră, cu borurile foarte înalte. De fapt, nu ştiu ce fel de personaje întruchipează doamna Klug şi soţul ei. Dacă aş încerca să dau lămuriri despre ele cuiva căruia nu vreau să-i mărturisesc neştiinţa mea aş constata că îi consider nişte servitori comunali, nişte angajaţi ai templului, nişte pierde-vară notorii, cu existenţa cărora comunitatea s-a împăcat, nişte paraziţi privilegiaţi într-o oarecare măsură din motive religioase, nişte oameni care, tocmai din pricina poziţiei lor marginale, se găsesc foarte aproape de centrul vieţii comunitare, cunosc o mulţime de cântece, pentru că umblă fără folos de colo-colo şi trag mereu cu urechea, îşi dau seama exact de situaţia tuturor membrilor comunităţii, dar din cauză că nu au legături cu viaţa profesională, nu ştiu să folosească deloc aceste cunoştinţe, nişte oameni care sunt evrei într-o formă deosebit de pură fiindcă nu trăiesc decât în cadrul religiei, însă o fac fără efort, fără înţelegere şi tânguieli. Ei par să-şi bată joc de oricine, încep să râdă imediat după uciderea unui nobil evreu, se vând unui renegat, dansează extaziaţi, ţinându-se cu mâinile de părul care le acoperă obrajii, când asasinul demascat se otrăveşte şi îl invocă pe Dumnezeu, însă totul doar pentru că sunt uşori ca un fulg şi se aştern la pământ la orice apăsare, sunt sensibili, plâng numaidecât, fără să le curgă lacrimile (îşi îneacă durerea în grimase), dar, de îndată ce apăsarea a dispărut, nu trebuie să-şi recapete deloc greutatea proprie, ci sar imediat în sus. De aceea, într-o piesă serioasă, cum este Meschumed de Lateiner36, ei ar trebui de fapt să stârnească multă îngrijorare, fiindcă se află mereu în faţă, pe scenă, cât sunt de mari, stând adesea în vârful picioarelor sau ridicându-şi amândouă picioarele în aer, şi nu soluţionează agitaţia din piesă, ci o fragmentează. Or, gravitatea piesei se deapănă prin cuvinte atât de bine închegate, atât de măsurate, chiar în eventualele improvizaţii, şi atât de tensionate de un sentiment unitar, încât, deşi acţiunea se petrece doar în fundalul scenei, ea îşi păstrează mereu importanţa. Mai degrabă sunt reprimate din când în când faptele celor doi îmbrăcaţi în caftan, ceea ce este pe măsura caracterului lor, şi, cu toate că îşi întind mâinile şi pocnesc din degete, în spate se vede totuşi asasinul, care, cu otrava în el, se împleticeşte spre uşă, ducându-şi mâna la gulerul care este, de fapt, prea larg. — Melodiile sunt lungi, iar corpul li se încredinţează cu plăcere. Datorită lungimii lor, care îşi urmează neabătut cursul, li se potriveşte cel mai bine legănarea din şolduri, întinderea braţelor, ridicate şi coborâte în ritmul unei respiraţii liniştite, apropierea palmelor de tâmple şi evitarea atentă a oricărei atingeri. Ceva aminteşte de llapak.37 — La unele cântece, sau când se rosteşte în idiş Kinderloch38 sau când mă uit uneori la femeia care ne atrage pe podium pentru că e evreică, pe noi, ascultătorii, fiindcă suntem evrei, fără dorinţa ori curiozitatea de a vedea creştini, un tremur îmi străbate obrajii. Reprezentantul guvernului, care, cu excepţia unui chelner şi a două slujnice aflate în stânga scenei, este, poate, singurul creştin din sală, este un om jalnic; suferă de un tic al feţei, care, puternic înrădăcinat mai ales în jumătatea stângă, dar şi în dreapta, îi contractă şi îi destinde faţa cu viteză aproape blândă, vreau să spun cu repeziciunea secundarului de la ceas, dar şi cu regularitatea acestuia. Când îi trece peste ochiul stâng, ticul aproape că i-l închide. Din cauza acestei contracţii, faţa, altminteri complet decăzută, şi-a dezvoltat muşchi noi, mici şi odihniţi. — În melodia talmudică sunt întrebări, implorări sau explicaţii precise: printr-un tub trece aerul şi ia tubul cu sine; în schimb, către cel întrebat se învârteşte, din îndepărtata perioadă a începuturilor mărunte, o elice mare, trufaşă în ansamblu, smerită în încovoierile ei.

6 [octombrie 1911]. Cei doi bătrâni din faţă, la masa lungă de lângă scenă. Unul se sprijină cu amândouă braţele pe masă; spre scena aflată în dreapta, el şi-a ridicat doar faţa, a cărei falsă roşeaţă, datorată buhăielii, îi ascunde trist vârsta, ca şi barba zbârlită, tetragonală şi inegală, în vreme ce celălalt, cu faţa într-adevăr uscată de bătrâneţe, îndreptată direct către scenă, stă departe de masă, de care-şi reazemă doar braţul stâng, ţinându-l pe cel drept îndoit în aer, ca să savureze mai bine melodia, pe care o urmăreşte cu vârful picioarelor şi o îngână încet, cu fluierul mic din mâna dreaptă. „Tateleben39, acum cântă cu mine!“ le strigă femeia când unuia, când celuilalt, aplecându-se puţin şi întinzând braţele, ca să-i îndemne.

Melodiile sunt în stare să prindă orice om mai săltăreţ şi să-l învăluie, fără a-i destrăma entuziasmul, dacă nu ne vine cumva să credem că tocmai ele îl însufleţesc pe omul respectiv. Căci în special cei doi îmbrăcaţi în caftan se grăbesc să cânte, de parcă trupul ar căuta să-şi satisfacă nevoia cea mai autentică, iar faptul că bat din palme în timp ce cântă arată, evident, cât de bine se simte omul în calitate de actor. — Într-un colţ, copiii proprietarului rămân într-o relaţie puerilă cu doamna Klug, aflată pe scenă, şi cântă cu ea, umplându-şi gura cu melodia, printre buzele răsfrânte.

Piesa: Seidemann, un evreu bogat, s-a lăsat botezat încă de acum douăzeci de ani, într-o evidentă concentrare a tuturor instinctelor lui criminale în vederea acestui scop, şi şi-a otrăvit soţia, când ea nu a acceptat să fie botezată cu forţa. De atunci el s-a străduit să uite jargonul40, care mai răsună, desigur involuntar, în vorbirea lui, şi manifestă necontenit un uriaş dezgust faţă de tot ceea ce este evreiesc, mai ales la început, ca ascultătorii să-şi dea seama de asta şi pentru că evenimentele care se apropie îi mai lasă un răgaz. El şi-a hărăzit fiica ofiţerului Dragomirov, în timp ce ea, care îl iubeşte pe vărul ei, tânărul Edelmann, îi declară într-o scenă grozavă tatălui ei, ridicându-se într-o poziţie neobişnuită, ca o stană de piatră frântă abia din talie, că ea ţine ferm la evreitate, şi încheie întregul act cu un râs dispreţuitor la adresa constrângerii la care este supusă. Creştinii din piesă sunt: un cinstit servitor polonez al lui Seidemann, care mai târziu contribuie la demascarea acestuia — cinstit, în primul rând, pentru că în jurul lui Seidemann trebuie să se adune antitezele; apoi ofiţerul, de care piesa se ocupă puţin, exceptând momentul îndatorării sale, pentru că, în calitatea lui de creştin de vază, el nu interesează pe nimeni, precum şi preşedintele tribunalului, care apare ulterior, şi, în fine, un aprod a cărui răutate nu depăşeşte pretenţiile poziţiei sale şi ale amuzamentului celor doi oameni îmbrăcaţi în caftan, cu toate că Max îl numeşte pogromist. Din nişte motive oarecare, Dragomirov nu se poate însura însă decât dacă îi sunt achitate poliţele pe care le deţine bătrânul Edelmann, dar acesta nu i le dă, cu toate că el este pe punctul de a pleca în Palestina, iar Seidemann vrea să le plătească cu bani gheaţă. Fata îşi arată trufia în faţa ofiţerului îndrăgostit şi se laudă cu originea ei evreiască, deşi ea este botezată, iar ofiţerul nu ştie să se descurce şi se uită spre tatăl fetei, căutând ajutor, în timp ce braţele-i atârnă moi, cu palmele puţin împreunate. Fata fuge la Edelmann şi vrea să se mărite cu iubitul ei, chiar dacă deocamdată în taină deoarece, după legea profană, un evreu nu are voie să se însoare cu o creştină, iar ea, evident, nu poate trece la iudaism fără acordul tatălui ei. Tatăl se duce la ei şi înţelege că fără un şiretlic totul este pierdut, aşa că aparent binecuvântează această căsătorie. Toți îl iartă, ba încep să-l mai şi iubească, de parcă nu ei ar fi avut dreptate, chiar şi bătrânul Edelmann, şi mai cu seamă el, cu toate că ştie că Seidemann i-a otrăvit sora. (Această lacună a apărut, probabil, în urma unei scurtări a textului, dar ea se datorează poate, şi faptului că piesa a fost transmisă mai ales pe cale orală, de la o trupă de actori la alta.) Prin această împăcare Seidemann obţine, în primul rând, poliţele lui Dragomirov, căci „Știi“, zice el, „nu vreau ca acest Dragomirov să-i vorbească de rău pe evrei“, iar Edelmann i le dă pe degeaba; apoi Seidemann îl strigă la draperia din fundal, pasămite pentru a-i arăta ceva, şi-l înjunghie mortal în spate, împlântându-i un cuţit prin halat (între momentul împăcării şi cel al crimei, Seidemann a stat o vreme departe de scenă, pentru a concepe planul şi a cumpăra cuţitul). Astfel, el vrea să-l facă pe tânărul Edelmann să ajungă la spânzurătoare, căci asupra acestuia trebuie să cadă bănuiala, iar fiica lui devine disponibilă pentru Dragomirov. El fuge, iar Edelmann zace în spatele draperiei. Fata apare cu vălul de mireasă, la braţ cu tânărul Edelmann, care şi-a pus cămaşa de rugăciune. Din câte observă ei, tatăl nu este încă aici, din păcate. Seidemann soseşte şi pare fericit să-i vadă pe miri. Atunci apare un bărbat, poate Dragomirov…

8.X. [1911] …însuşi, poate doar cineva care joacă rolul lui şi este, de fapt, un detectiv pe care nu-l cunoaştem; acesta declară că trebuie să facă o percheziţie a casei, „întrucât în această casă nu ai siguranţa propriei vieţi“. Seidemann: „Copii, nu vă faceţi griji, desigur aceasta este o eroare, bineînţeles. Totul se va lămuri“. Este găsit cadavrul lui Edelmann, iar fiul său este smuls de lângă iubita lui şi arestat. Cu multă răbdare şi cu scurte intervenţii foarte bine accentuate („Da, da. Excelent. Deci, asta e greşit. Da, acum e deja mai bine. Fără îndoială, negreşit.“), Seidemann îi instruieşte un act întreg pe cei doi îmbrăcaţi în caftan despre modul în care ei urmează să depună mărturie la tribunal în legătură cu pretinsa duşmănie veche de ani de zile dintre bătrânul şi tânărul Edelmann. Ei se urnesc greu, există multe neînţelegeri: astfel, la o repetiţie improvizată a scenei de la tribunal, cei doi ies în faţă şi declară că Seidemann i-a însărcinat să expună lucrurile după cum urmează, până ce se familiarizează, în sfârşit, cu ideea acelei duşmănii într-atât încât sunt în stare să arate chiar şi cum s-a produs crima — aici Seidemann nu îi mai poate opri — şi cum bărbatul a omorât femeia cu ajutorul unui corn. Asta este, fireşte, mai mult decât are să fie nevoie. Totuşi, Seidemann este destul de mulţumit de cei doi şi speră ca procesul, graţie lor, să se încheie cu bine. Aici, pentru spectatorul care e credincios intervine, fără ca acest lucru să fie spus într-un fel anume, pentru că este de la sine înţeles, Dumnezeu însuşi în locul scriitorului, care se retrage, şi atunci Dumnezeu îl bate pe cel rău, amăgindu-l. În ultimul act apare ca preşedinte al tribunalului acelaşi actor din rolul lui Dragomirov (şi aici se vădeşte dispreţul faţă de ceea ce e creştin: un actor evreu poate juca bine trei roluri de creştin, şi chiar dacă le interpretează prost, nu e nimic), iar alături de el, în rol de apărător, cu părul mare şi mustaţă excesivă, fata lui Seidemann, care este recunoscută fără probleme. Deşi este recunoscută uşor totuşi, după experienţa cu Dragomirov, publicul o consideră multă vreme o dublură a actorului, până când înţelege, către mijlocul actului, că ea s-a deghizat pentru a-şi salva iubitul. Cei doi, îmbrăcaţi în caftan, trebuie să depună mărturie pe rând, ceea ce însă le este foarte greu, deoarece au exersat asta doar împreună. Ei nu înţeleg nici germana literară folosită de preşedinte, căruia îi vine, desigur, în ajutor apărătorul, ori de câte ori se îngroaşă gluma, şi căruia, de altminteri, trebuie să-i sufle oricum. Apoi vine Seidemann, care a mai încercat să-i îndrume pe cei doi oameni în caftan, trăgându-i de mânecă, şi face o bună impresie în raport cu martorii anteriori prin felul său fluent şi ferm de a vorbi, prin atitudinea sa rezonabilă şi prin modul corect în care se adresează preşedintelui tribunalului; această impresie contrastează teribil cu ceea ce ştim despre el. Depoziţia lui este destul de inconsistentă: din păcate, cunoaşte foarte puţin întreaga problemă. Acum urmează însă ultima mărturie, cea a servitorului, adevăratul acuzator al lui Seidemann, deşi el nu e tocmai conştient de acest lucru. Servitorul l-a observat pe Seidemann cumpărând cuţitul, ştie că Seidemann a fost la Edelmann în momentul decisiv, în fine, ştie că Seidemann îi ura pe evrei şi îndeosebi pe Edelmann şi că voia poliţele lui. Cei doi oameni în caftan sar în sus şi sunt fericiţi să poată confirma toate acestea. Seidemann se apără ca un om de onoare puţin cam încurcat. Acum vine vorba despre fiica lui. „Unde se află ea?“ „Acasă, fireşte, şi îi dă dreptate.“ „Bine, dar ea nu face aşa ceva“, susţine apărătorul şi, ca să dovedească acest lucru, se întoarce spre perete, îşi scoate peruca şi revine în faţa unui Seidemann îngrozit, sub chipul fiicei lui. Ameninţător, își arată buza de sus, de un alb pur, atunci când îşi desprinde şi mustaţa. Seidemann a luat otravă, spre a scăpa de justiţia de pe pământ, dar aproape că nu le mai mărturiseşte oamenilor nelegiuirile sale, ci Dumnezeului evreilor, în care acum crede. Între timp, pianistul a început să cânte o melodie, iar cei doi îmbrăcaţi în caftan sunt impresionaţi şi simt nevoia să se prindă în dans. În fundal, mirii s-au regăsit şi cântă şi ei, mai ales seriosul mire, această melodie, după un vechi obicei al templului.

Prima apariţie a celor doi îmbrăcaţi în caftan. Ei intră în camera lui Seidemann cu cutia milei, pentru nevoile templului. Privesc în jur, se simt jenaţi şi se uită unul la altul. Îşi plimbă mâinile pe uşorii uşii, dar nu găsesc nicio mesusa41. Şi nici la celelalte uşi. Nu le vine să creadă asta şi sar în dreptul diverselor uşi, se ridică şi cad încontinuu, izbind şi pocnind sus de tot uşorii, de parcă ar vrea să omoare muşte. Din păcate, totul este în zadar. Până acum nu au spus niciun cuvânt.

Asemănarea dintre doamna Klug şi doamna Weinberg42 de anul trecut. Doamna Klug are, poate, un temperament un pic mai slab şi mai uniform; în schimb, este mai drăguţă şi mai cuviincioasă. Weinberg făcea aceeaşi poantă: îşi împingea partenerii cu fundul ei mare.

În plus, avea alături o cântăreaţă mai proastă şi ne era complet necunoscută.

„Imitatoarea bărbaţilor“ este, de fapt, o denumire greşită. Fiind vârât în caftan, corpul ei este complet neglijat. Ea aminteşte că are trup numai când dă din umeri şi-şi întoarce spatele, de parcă ar pişca-o puricii. Deşi sunt scurte, mânecile trebuie trase puţin în sus în fiecare clipă, iar spectatorul se aşteaptă ca acest gest să-i aducă o mare uşurare acestei femei care are atâta de cântat şi chiar de interpretat într-o manieră talmudică, el însuşi fiind cu luare aminte ca lucrurile să se petreacă întocmai.

Dorinţa de a vedea un important teatru de limbă idiş, deoarece montarea poate că suferă totuşi din cauza personalului restrâns şi a studierii necorespunzătoare a rolurilor. Totodată, dorinţa de a cunoaşte literatura în idiş, căreia îi este hărăzită, evident, o permanentă atitudine de luptă naţională, care defineşte orice operă. Aşadar, o atitudine care nu caracterizează în mod curent nicio altă literatură, nici chiar a celui mai oprimat popor. Se poate întâmpla ca, în perioadele de luptă, la alte popoare să aibă succes literatura naţională combativă, în timp ce alte opere mai îndepărtate capătă o aparenţă naţională în acest sens, datorată entuziasmului spectatorilor, ca de exemplu Mireasa vândută43; aici par să reziste însă doar operele de primul tip, şi încă pe termen lung.

Imaginea scenei simple care îi aşteaptă pe actori, la fel de mută ca şi noi. Întrucât cu cei trei pereţi ai ei, cu un scaun şi o masă, scena va trebui să satisfacă toate întâmplările care urmează, noi nu aşteptăm nimic de la ea; mai degrabă îi aşteptăm, cu toată energia noastră, pe actori, şi de aceea suntem atraşi, fără să opunem rezistenţă, de cântecul care răsună dindărătul pereţilor goi şi precede spectacolul.

9.X.11. Dacă am să ajung la patruzeci de ani, mă voi însura probabil cu o fată bătrână, care are dinţii de sus proeminenţi şi puţin dezveliţi de buza superioară. Caninii de sus ai domnişoarei Kaufmann, care a fost la Paris şi la Londra, sunt împinşi unul spre altul, ca atunci când îţi încrucişezi în treacăt picioarele. Dar e greu să ajung la patruzeci de ani; împotriva acestui lucru pledează, de pildă, presiunea ce mi se instalează adesea în jumătatea stângă a capului şi pe care o simt ca pe o lepră internă; dacă fac abstracţie de aspectele neplăcute şi caut doar să o examinez, ea îmi provoacă aceeaşi impresie ca acea imagine din manuale unde sunt înfăţişate secţiuni transversale ale craniului sau ca o vivisecţie aproape nedureroasă, când cuţitul, puţin cam rece, continuă să separe cu grijă, oprindu-se şi revenind des, uneori odihnindu-se parcă, meningele subţiri ca o foiţă, lipite de emisferele cerebrale care funcţionează încă.

Visul de azi-noapte, pe care eu însumi nu l-am considerat frumos când a venit ziua, exceptând o scenetă comică alcătuită din două replici şi al cărei efect a fost acea satisfacţie imensă pe care o simţi în vis, dar pe care am uitat-o. Străbăteam — nu mai ştiu dacă Max a fost de faţă chiar de la început — un şir lung de case la înălţimea primului sau a celui de-al doilea etaj, aşa cum treci dintr-un vagon în altul în trenurile accelerate. Mergeam foarte repede, poate şi pentru că unele case erau atât de şubrede, încât trebuia să te grăbeşti, fie şi din pricina asta. Uşile dintre case nu mă surprindeau deloc, era doar un şir uriaş de camere, şi totuşi puteam recunoaşte nu numai deosebirile dintre apartamente, ci şi dintre case. Cele prin care treceam nu erau, poate, decât nişte camere cu paturi. Mi-a rămas în memorie un pat tipic, aşezat în stânga mea, lângă un perete întunecat sau murdar, înclinat cam ca într-un pod de casă: pe pat, lenjeria era adunată într-un maldăr mic, iar cuvertura, care nu era, de fapt, decât un cearşaf gros, călcat în picioare de cel care dormise acolo, atârna la un capăt. Îmi era ruşine să trec prin camerele acelea, în vreme ce mulţi oameni stăteau încă în pat; drept urmare, mergeam în vârful picioarelor, cu paşi mari, sperând ca astfel să dovedesc, într-o oarecare măsură, că nu treceam pe acolo decât silit de împrejurări, că menajam totul, pe cât se putea, Şi că păşeam uşor, ca trecerea mea nici să nu fie luată în seamă. De aceea nu întorceam niciodată capul în camera respectivă şi mă uitam fie doar la dreapta, spre stradă, fie doar la stânga, către peretele opus. Şirul de locuinţe era întrerupt deseori de bordeluri, prin care treceam însă foarte repede, cu toate că, din câte se părea, de dragul lor făceam acest drum, şi atunci nu am băgat de seamă altceva decât existenţa lor. Încăperea de la capătul tuturor locuinţelor era însă tot un bordel şi am rămas acolo. Peretele opus ușii pe care am intrat, aşadar ultimul perete al şirului de case era ori din sticlă, ori de-a dreptul spart şi, mergând mai departe, aş fi căzut afară. Este chiar probabil să fi fost spart, căci spre capătul podelei târfele stăteau pe jos, pe două dintre ele le vedeam limpede, şi uneia îi atârna capul afară la aer, puţin aplecat peste muchia zidului. La stânga era un perete compact; în schimb, cel din dreapta nu era întreg, se vedea jos, în curte, chiar dacă nu în fundul acesteia, iar o scară cenuşie, şubredă, cobora spre mai multe despărţituri. Judecând după lumina din cameră, plafonul era ca şi în celelalte încăperi. Eu îmi găsisem de lucru mai ales cu târfa care stătea cu capul atârnat, iar Max cu cea din stânga ei. I-am pipăit picioarele şi apoi m-am oprit s-o strâng, potrivit obiceiului, de coapse. Plăcerea pe care o simţeam atunci era aşa de mare, încât mă miram că deocamdată nu trebuie să plătesc nimic pentru această distracţie, care promitea deja să fie una pe cinste. Eram convins că eu şi numai eu înşel lumea. Apoi târfa îşi ridică pieptul, apropiindu-l de picioare, care rămaseră nemişcate, şi-mi întoarse spatele, acoperit, spre groaza mea, cu nişte pete mari rotunde şi roşii ca nişte sigilii, decolorate pe margini, iar între acestea, peste tot, o spuzeală de pete mărunte şi roşii. Atunci am remarcat că tot corpul ei era plin de asemenea pete, că degetul mare pe care-l ţineam pe coapsa ei stătea pe astfel de pete, că şi pe degetele mele se găseau aceste particule roşii, ca nişte fărâme dintr-un sigiliu. M-am retras printr-o mulţime de bărbaţi ce păreau să aştepte lipiţi de perete, aproape de capătul scării pe care se circula puţin. Aşteptau aşa cum stau laolaltă oamenii de la ţară duminică dimineaţă, la târg. De altfel, era chiar duminică. Aici se petrecu şi o scenă comică, atunci când un bărbat de care eu şi Max aveam motiv să ne temem plecă, apoi urcă din nou pe scară, înaintă spre mine şi, în timp ce eu şi Max ne aşteptam speriaţi la o ameninţare îngrozitoare din partea lui, el îmi puse o întrebare ridicol de naivă. Stăteam acolo şi mă uitam îngrijorat la Max, care, fără nicio teamă, şedea în acest local pe jos, undeva, în stânga, și mânca o supă groasă de cartofi, din care bărbații ieşeau ca nişte globuri mari, mai ales unul dintre ei. Max îl îndesă înapoi în supă cu o lingură sau poate cu două, ori îl rostogoli pur şi simplu.

10.X.11. Am scris în Tetschner-Bodenbacher Zeitung un articol sofistic în favoarea şi împotriva instituţiei44.

Ieri seară, pe Corso. Către mine se îndreptau trei actriţe, care veneau de la repetiţie. Este atât de greu să te descurci la repezeală cu frumuseţea a trei femei, dacă mai vrei să te uiţi şi la doi actori care se apropie în urma lor, mergând ca pe scenă, prea legănat, dar şi avântat totodată! Cei doi, dintre care cel din stânga, care are faţa unsuroasă juvenilă şi pardesiul descheiat, acoperindu-i cu greu statura masivă, este destul de caracteristic pentru amândoi, trec pe lângă doamne: cel din stânga pe trotuar, iar cel din dreapta, pe partea carosabilă. Cel din stânga îşi apucă pălăria de deasupra, o înşfacă bine cu toate cele cinci degete, o ridică şi strigă (abia acum se dumireşte şi cel din dreapta): „La revedere! Noapte bună!“ Depăşindu-le şi salutându-le însă pe doamne, domnii au fost nevoiţi să se despartă puţin; în schimb, femeile salutate îşi continuă drumul absolut netulburate, răspunzând încet la salut, aproape fără să-şi întrerupă discuţia în care sunt antrenate (par să fie conduse de cea aflată în vecinătatea părţii carosabile, ea este cea mai slabă şi mai înaltă, dar şi cea mai tânără şi mai frumoasă dintre ele). Totul mi s-a părut imediat o puternică dovadă că relaţiile de aici, din teatru, sunt bine reglementate şi se desfăşoară în ordine.

Alaltăieri, la evrei, la Cafeneaua Savoy. Sejdemacht de Feimann45. Atunci (mi-am dat seama de asta pe dată) nu ne-am angrenat în acţiune doar pentru că eram prea emoţionaţi, nu pentru că eram simpli spectatori.

12.X.11. Ieri, acasă la Max, am scris la jurnalul parizian46. În semiobscuritatea de pe Rittergasse, am întâlnit-o pe Rehberger47, caldă şi grasă, îmbrăcată într-un taior de toamnă, pe care noi am cunoscut-o numai în bluza şi jacheţica ei de vară subţire şi albastră în care o fată cu o înfăţişare nu tocmai fără cusur arată, în definitiv, mai rău decât dacă ar fi goală. Tocmai de aceea îi văzusem atunci nasul masiv pe faţa anemică, ai cărei obraji i-aș fi putut strânge îndelung, înainte de a se înroşi; apoi, puful blond şi viguros, abundent pe obraji şi pe buza de sus, praful de pe calea ferată, rătăcit între nas şi obraz, şi albul delicat din decolteul bluzei. Dar astăzi am alergat amândoi plini de respect după ea, iar pe urmă, când a trebuit să-mi iau rămas-bun la capătul unei case de trecere, în dreptul străzii Ferdinand, din pricină că eram neras şi aveam şi în rest un aspect neîngrijit, am simţit câteva mici impulsuri de afecţiune faţă de ea (Max era de-a dreptul foarte frumos, cu pardesiul negru, faţa albă şi ochelarii strălucitori). Iar când m-am gândit bine de ce s-a întâmplat una ca asta, m-am văzut silit să-mi repet mereu: doar pentru că era îmbrăcată atât de călduros.

13.X.11. O simplă trecere de la pielea întinsă a cheliei şefului meu la ridurile delicate pe care le are pe frunte. O evidentă slăbiciune a naturii, foarte uşor de falsificat; bancnotele n-ar trebui făcute aşa.

Nu consideram reuşită descrierea lui Rehberger; dar ea este, pare-se, mai bună decât am crezut eu, sau impresia mea de alaltăieri despre Rehberger a fost, probabil, atât de incompletă, încât descrierea s-a potrivit cu ea ori chiar a depăşit-o. Căci ieri seară, când mă întorceam acasă, mi-a venit brusc în minte acea descriere; am înlocuit pe nesimţite impresia iniţială şi am presupus că am văzut-o pe Rehberger abia ieri, şi anume fără Max, astfel încât mă pregăteam să-i povestesc despre ea exact aşa cum am descris-o aici, pentru mine.

Ieri seară, pe Schützeninsel, nu mi-am găsit colegii şi am plecat numaidecât. Am făcut ceva vâlvă cu hăinuţa mea, cu pălăria moale, turtită în mână, fiindcă afară era frig, dar acolo era foarte cald din cauza respiraţiei băutorilor de bere, a fumătorilor şi a suflătorilor din fanfară. Această orchestră a armatei nu era aşezată foarte sus, nici nu putea fi, pentru că sala este destul de joasă și fanfara ocupa un capăt al sălii până la pereţii laterali. Mulţimea aceea de muzicanţi, împinsă în fundul sălii, părea adaptată spaţiului pe care-l avea la dispoziţie. Această impresie de înghesuială se mai pierdea apoi în sală, întrucât locurile din apropierea orchestrei erau destul de goale, iar sala se umplea abia de pe la mijloc.

Limbuţia doctorului Kafka48. M-am plimbat cu el două ore în spatele Gării Franz Josef, l-am rugat din când în când să mă lase să plec, îmi împreunasem mâinile de nerăbdare şi îl ascultam cât se putea de puţin. Mi se părea că un om care face lucruri bune în meseria lui devine neapărat iresponsabil ori de câte ori se transpune, povestind, în istorisirile despre profesia lui; îşi dă seama de iscusinţa lui, din fiecare istorisire rezultă mai multe corelaţii, el le cuprinde cu privirea pe toate, fiindcă le-a trăit; în grabă şi din consideraţie faţă de mine trebuie să treacă multe sub tăcere, unele dintre ele i le mai distrug şi eu, cu întrebările mele, dar astfel îl pun pe urmele altora, îi arăt prin aceasta că el îmi domină în profunzime chiar propria-mi gândire; în majoritatea istorisirilor, persoana lui are un rol considerabil, pe care el doar îl sugerează, iar datorită acestui fapt lui i se pare că lucrurile trecute sub tăcere sunt şi mai importante, însă acum este deja atât de sigur că mi-a câştigat admiraţia, încât poate să se şi plângă, fiindcă este demn de admirat chiar şi în nefericirea lui, în chinul şi îndoiala lui; adversarii săi sunt, de asemenea, nişte oameni destoinici şi merită să povesteşti despre ei; într-un birou avocăţesc care are patru grefieri şi doi şefi a fost o chestiune litigioasă, în privinţa căreia el s-a confruntat singur cu tot biroul, fiind săptămâni în şir tema de discuţie a celor şase jurişti. S-a aflat faţă în faţă cu cel mai bun orator din birou, un jurist ager, care are de partea sa tribunalul suprem, ale cărui sentinţe par să fie proaste și să se contrazică între ele; eu spun, în semn de despărţire, ceva în apărarea tribunalului suprem, dar el aduce dovezi că acest tribunal nu poate fi apărat, şi iarăşi trebuie să bat strada în sus şi-n jos; atunci eu mă mir imediat de postura proastă în care a apărut acest tribunal, la care el îmi explică de ce trebuie să se întâmple aşa: tribunalul este supraîncărcat; care sunt motivele şi cum se face că lucrurile stau astfel; bine, trebuie să plec; dar acum e mai bună curtea de casaţie, iar instanţa de contencios administrativ este şi mai bună; şi de ce şi cum se întâmplă una ca asta; în fine, nu mai pot fi oprit, însă acum încearcă să mă reţină vorbindu-mi despre propriile mele probleme, din pricina cărora m-am dus la el (înfiinţarea fabricii49) şi în legătură cu care am discutat încă demult, cu de-amănuntul; speră, inconştient, să mă poată prinde în acest fel şi să mă atragă din nou către istorisirile sale. Mai spun ceva, dar în timp ce vorbesc, îi întind într-adins mâna, în semn de rămas-bun, şi aşa mă eliberez. De altfel, el povesteşte foarte bine, în istorisirile sale se îmbină precizia desfăşurării frazelor scrise cu vioiciunea exprimării orale, aşa cum se întâmplă adesea la evreii foarte graşi, oacheşi, deocamdată sănătoşi, de înălţime medie, şi pe care faptul că fumează neîncetat îi stimulează. Termenii juridici susţin discursul. Sunt amintite paragrafe al căror număr mare dă impresia că discursul este alungat undeva, departe. Fiecare poveste este expusă de la început, se fac afirmaţii şi se aduc obiecţii, pe care observaţiile personale le clatină pur şi simplu; la început, sunt amintite chestiuni secundare, la care nu s-ar gândi nimeni şi care, pe urmă, sunt pomenite în treacăt şi date de-o parte („un om, indiferent cum îl cheamă, este un lucru secundar“); cel care ascultă e atras şi luat la întrebări, în vreme ce alături povestea se acumulează; uneori — chiar şi înaintea unei istorisiri ce nu-i poate trezi niciun fel de interes — ascultătorul este chestionat, inutil fireşte, pentru a se stabili provizoriu o relaţie oarecare, iar intervenţiile ascultătorului nu sunt puse imediat la locul cuvenit, ceea ce ar fi supărător (Kubin), ci puţin mai târziu, abia în cursul povestirii, fapt care, fiind efectiv măgulitor, îl face pe cel ce ascultă să se implice în istorisire, pentru că i se conferă un drept cu totul aparte, acela de a putea asculta povestea.

14.X.11. Ieri seară, la Savoy. Sulamita de A. Goldfaden. De fapt, o operă, dar orice piesă cântată se numeşte operetă; chiar şi acest amănunt mi se pare că indică o strădanie artistică îndărătnică, pripită, înverşunată, din motive false de altfel; ea traversează arta europeană într-o direcţie parţial întâmplătoare. Subiectul: un erou salvează o fată care s-a rătăcit în pustiu — „Mă închin ţie, Dumnezeule mare şi puternic“ — şi s-a prăbuşit, chinuită de sete, într-o cisternă goală. Cei doi îşi jură credinţă unul altuia („scumpa mea, iubita mea, briliantul meu găsit în deşert“), luând ca martori fântâna şi o pisică de deşert, cu ochii roşii. Fata, Sulamita (dna Tschissik), este dusă înapoi la Betleem, la tatăl ei, Monoah (Tschissik), de către servitorul lui Absolon, un sălbatic pe nume Cingitang (Pipes), în vreme ce Absolon (Klug) mai face o călătorie la Ierusalim; acolo, el se îndrăgosteşte însă de Abigail, o fată bogată din Ierusalim (Klug), o uită pe Sulamita şi se însoară. Sulamita îşi aşteaptă iubitul acasă, la Betleem. „Mulţi oameni se duc la Ierusalim şi se întorc beschulim50.“ „Năzurosul de el vrea să-mi fie necredincios!“ Izbucnirile ei de disperare îi insuflă convingerea că este pregătită pentru orice, şi atunci ea se hotărăşte să se prefacă nebună, pentru a nu fi silită să se mărite şi pentru a putea să aştepte. „Am o voinţă de fier, mi-am făcut din inimă cetate.“ Şi chiar în nebunia pe care o simulează ani în şir îşi aminteşte cu voce tare, cu voluptate şi tristeţe, de iubitul ei, fapt pe care toţi sunt siliţi să-l îngăduie, căci în delirul ei nu este vorba decât despre pustiu, fântână şi pisică. Sminteala ei îi alungă de îndată pe cei trei peţitori cu care Monoah a putut să cadă la învoială doar prin organizarea unei loterii: Joef Gedoni (Urich), „sunt cel mai puternic erou între evrei“, Avidanov, moşierul (R. Pipes), şi burtosul preot Nathan (Löwy), care se simte mai presus de toţi — „daţi-mi-o mie, sunt mort după ea“. Asupra lui Absolon s-au abătut nenorocirile: un copil i-a murit, muşcat de o pisică de deşert, iar al doilea a căzut într-o fântână. El îşi aduce aminte de vina lui şi îi mărturiseşte totul lui Abigail. „Potoleşte-ţi plânsul! Încetează să-mi sfâşii inima cu vorbele tale!“ „Din păcate, tot ce zic nu înseamnă decât un lucru.“ Nişte gânduri le dau ocol amândurora şi dispar. Trebuie să se întoarcă Absolon la Sulamita şi să o părăsească pe Abigail? Şi Sulamita merită rachmones51. În cele din urmă, Abigail îl lasă să plece. La Betleem, Monoah se plânge de fiica lui, „vai de bătrâneţea mea!“. Absolon o vindecă vorbindu-i. „Restul, tată, îţi voi povesti mai târziu.“ Abigail decade de tot acolo, în viile Ierusalimului, iar singura justificare a lui Absolon este eroismul lui.

La sfârşitul spectacolului îl mai aşteptăm doar pe actorul Löwy, pe care aş vrea să-l admir umilindu-se. El urmează „să anunţe“ ca de obicei: „Dragi oaspeţi, vă mulţumesc în numele nostru, al tuturor, pentru vizita dumneavoastră şi vă invit din inimă la spectacolul de mâine, când va fi prezentată capodopera de faimă mondială… De… La revedere!“ Apoi va pleca agitându-şi pălăria.

În loc de asta vedem cum cortina rămâne la început strânsă, iar pe urmă e desfăcută puţin, de probă. Asta durează destul de mult. În sfârşit, este desfăcută larg, rămânând strânsă la mijloc de un bumb şi în spate îl vedem pe Löwy, făcându-şi ieşirea la rampă; stând cu faţa întoarsă către public, el se apără însă cu mâinile de cineva care îl atacă de jos, până ce, căutându-şi un punct de sprijin, smulge deodată întreaga cortină, cu sârma care o fixează în partea de sus cu tot şi cade în genunchi în faţa noastră; Pipes, care a jucat rolul sălbaticului şi continuă să stea înclinat, ca şi când cortina ar fi trasă, îl prinde de mijloc şi îl împinge pur şi simplu cu capul, aruncându-l jos, într-o parte a podiumului. Oamenii se bulucesc într-o latură a sălii. „Trageţi cortina!“ se strigă pe scena descoperită aproape în întregime, pe care doamna Tschissik a rămas vrednică de plâns sub chipul palid al Sulamitei; chelneri scunzi, cocoţaţi pe mese şi scaune, aranjează cât de cât cortina, proprietarul încearcă să-l liniştească pe reprezentantul guvernului, a cărui singură dorinţă este să plece, dar care este ţinut în loc de această tentativă de a-l calma; din spatele cortinei se aude doamna Tschissik: „Şi mai vrem să propovăduim publicului morala de pe scenă…“ Asociaţia evreiască „Viitorul“, constituită din oamenii de serviciu de la birourile avocăţeşti, asociaţie ce şi-a asumat organizarea spectacolului de mâine seară şi a ţinut înaintea celui de astăzi o adunare generală ordinară, decide, din pricina acestui incident, să convoace într-o jumătate de oră o adunare extraordinară; un membru ceh al asociaţiei le prezice actorilor un eşec total în urma conduitei lor scandaloase. Atunci îl vedem dintr-odată pe Löwy, care parcă dispăruse, împins cu mâinile şi poate chiar cu genunchii spre o uşă de către chelnerul-şef Roubitschek. El trebuie dat, pur şi simplu, afară. Acest chelner-şef, care stă ca un câine în faţa fiecărui client — aşa a stat şi în faţa noastră mai devreme şi aşa va sta şi mai târziu cu botul lui de câine, lăsat peste o gură mare, ce se termină lateral cu nişte riduri smerite, are…

16.X.11. Ieri, o duminică obositoare. Tot personalul şi-a înaintat tatei demisia.52 Cu vorbe bune şi amabilităţi, mizând pe impresia lăsată de faptul că este bolnav, pe renumele şi vigoarea sa de altădată, pe experienţa şi inteligenţa sa, îi recâştigă aproape pe toţi de partea lui, discutând cu ei, atât laolaltă, cât şi separat. Un contabil important, Franz, cere timp de gândire până luni, fiindcă şi-a dat cuvântul faţă de mandatarul nostru, care iese din afacere şi ar vrea să ia cu el tot personalul pentru magazinul pe care urmează să şi-l deschidă. Duminică, acest contabil ne scrie că totuşi nu poate rămâne, căci Roubitschek nu-l lasă să-şi ia înapoi cuvântul.

Mă duc la el, la Zizkov. Are o nevastă tânără, cu obraji rotunzi, faţa prelungă şi un năsuc borcănat, cum le stă întotdeauna bine cehoaicelor. Poartă un capot prea lung, foarte larg, înflorat şi pătat. Pare deosebit de lung şi de larg din cauză că ea se mişcă în mare grabă, căutând să mă salute, să aranjeze albumul de pe masă, pentru a arăta mai frumos, şi să dispară, ca să trimită după soţul ei. Acesta se mişcă la fel de grăbit — poate că nevastă-sa, foarte supusă, îi imită gesturile —, balansându-şi puternic bustul aplecat în faţă, în timp ce abdomenul rămâne surprinzător de mult în urmă. Impresia lăsată de un om pe care-l cunosc de zece ani, pe care l-am văzut adesea şi pe care l-am luat prea puţin în seamă, dar cu care ajung deodată într-o relaţie mai strânsă. Înfăţişarea lui începe să semene tot mai mult cu cea a unei pisici, pe măsură ce îmi scad şansele de succes cu îndemnurile mele în cehă (el semnase deja un contract cu Roubitschek, numai că sâmbătă seara fusese atât de uluit de tata, încât nu-i vorbise despre contract). Înainte de a încheia, cochetez puţin cu un sentiment foarte plăcut: îmi rotesc mutește privirea prin cameră, cu o faţă cam lungă şi cu ochii micşoraţi, de parcă aş urmări o sugestie inexprimabilă în cuvinte. Dar nu sunt nefericit atunci când văd că asta nu prea are efect şi că, în loc ca el să mi se adreseze pe un alt ton, tot eu trebuie să încep să-l bat la cap. Discuţia a fost prefaţată de constatarea că de cealaltă parte a străzii locuieşte un alt tulák53 şi s-a încheiat la uşă, când el s-a mirat că sunt îmbrăcat prea uşor pentru un frig ca ăsta. Semnificativ pentru speranţele mele iniţiale şi pentru eşecul final. I-am smuls însă promisiunea că va veni după-amiază la tata. Argumentaţia mea a fost, pe alocuri, prea abstractă şi prea formală. Greşeala de a nu fi chemat-o în cameră pe soţia lui.

După-masă la Radotin54, ca să nu plece contabilul nostru. Din cauza asta pierd întâlnirea cu Löwy, la care mă gândesc permanent. În vagon: vârful nasului unei bătrâne, cu pielea întinsă aproape ca la o tânără. Se termină oare tinereţea în vârful nasului şi tot de acolo începe moartea? Felul în care mănâncă pasagerii, cum deschid gura şi înghit dumicaţii care le alunecă pe gât, este un semn că ei consideră ireproşabil, firesc şi demn de încredere totul: mersul cu trenul, structura celorlalţi pasageri, ordinea locurilor, temperatura din vagon, chiar şi exemplarul din Pan55 pe care îl ţin pe genunchi şi la care unii se uită din când în când (întrucât aşa ceva este totuşi imposibil de prevăzut într-un compartiment de tren); în acelaşi timp, ei mai cred că totul ar fi putut fi chiar mult mai rău. Umblu de colo-colo prin curtea domnului Haman; un câine îşi pune o labă pe vârful piciorului meu, pe care îl legăn. Copii, găini, ici şi colo nişte adulţi. Unei bone care se apleacă la un moment dat pe un balcon lung, de lemn, sau se ascunde îndărătul unei uşi îi place de mine. Sub privirile ei, nu ştiu ce e cu mine, dacă sunt indiferent sau ruşinat, tânăr ori bătrân, obraznic sau devotat, dacă îmi ţin mâinile la spate sau în faţă, dacă mi-e frig ori foarte cald, dacă iubesc animalele sau sunt om de afaceri, dacă sunt prieten cu Haman ori petiţionar, dacă sunt caraghios din pricina costumului meu lejer sau sunt mai presus de acei participanţi la şedinţă, care ies uneori într-un şir neîntrerupt din local şi se duc la pisoar ori se întorc de acolo, dacă sunt evreu sau creştin ș.a.m.d. Totul contribuie la această stare: faptul că mă plimb de colo-colo, că-mi şterg nasul, că mai citesc din Pan, că de teamă evit să privesc balconul, pentru a-l descoperi dintr-odată gol, că mă uit la păsările din curte, că mă poate saluta cineva, că văd pe geamul birtului chipurile bărbaţilor, aşezate anost şi pieziş unele lângă altele, întoarse către un orator. Pe domnul Haman, care din când în când iese din şedinţă, îl rog să profite în folosul nostru de influenţa sa asupra contabilului pe care el ni l-a adus la magazin. Barba de un cafeniu închis, ce-i acoperă obrajii şi bărbia; ochii sunt negri, iar între ochi şi barbă obrajii au nuanţe întunecate. Este prieten cu tata, l-am cunoscut încă de când eram copil, iar ideea că prăjeşte cafeaua ca nimeni altul l-a făcut să-mi pară mai brunet şi mai viril decât era în realitate.

17.X.11. Nu duc nimic la bun sfârşit, pentru că nu am timp şi sunt atât de presat. Dacă aş fi liber toată ziua, iar aceste frământări matinale ale mele ar spori până la amiază şi s-ar istovi până seara, atunci aş putea să dorm. Dar aşa, pentru aceste frământări nu rămâne decât cel mult o oră în amurg; ele se intensifică puţin, apoi sunt reprimate şi îmi scormonesc inutil şi păgubitor noaptea. Cât voi mai rezista? Şi are vreun rost să rezist, voi mai avea oare timp?

Arterele gâtului mi se umflă de o mândrie uşor resimţită, care se insinuează artificial în mine, ori de câte ori mă gândesc la următoarea anecdotă: aflat la masă, la Curtea din Erfurt, Napoleon56 povesteşte: „când eram încă simplu locotenent în Regimentul 5… (alteţele regale se uită încurcate unele la altele, Napoleon observă acest lucru şi se corectează), când aveam încă onoarea să fiu simplu locotenent…“

Tot la Radotin: pe urmă m-am plimbat singur, îngheţat, pe pajiştea din grădină şi apoi am recunoscut-o, la geamul deschis, pe bona care mă însoţise în această aripă a casei.

20 [octombrie 1911]. Pe 18, la Max, am scris despre Paris. Am scris prost, fără să ajung, de fapt, sub cerul liber al descrierii propriu-zise, care te eliberează de o trăire. Eram şi apatic după marea înălţare sufletească de ieri, când ziua se încheiase cu lectura lui Löwy. Peste zi nu fusesem într-o dispoziţie nemaipomenită: m-am dus cu Max să o iau pe mama lui, care venea de la Gablonz, am fost cu ei la cafenea şi pe urmă am mers acasă la Max, care mi-a interpretat un dans ţigănesc din Frumoasa fată din Perth. Un dans în care-ţi legeni îndelung doar şoldurile, cu mişcări uniforme ca nişte ticuri, în timp ce faţa capătă o expresie calmă şi afabilă. Până când, spre final, izbucneşte, în sfârşit, sălbăticia interioară ce a fost ademenită să se manifeste şi care scutură tot corpul şi-l copleşeşte, comprimând melodia, astfel încât aceasta răzbate în sunete acute şi grave (se pot auzi mai ales tonuri amare, înfundate), şi apoi se încheie pe nesimţite. La început şi după aceea pe tot parcursul dansului te simţi foarte apropiat de ţigănime; această apropiere nu poate să dispară, probabil pentru că un popor ce se manifestă atât de sălbatic atunci când dansează i se înfăţişează liniştit numai celui care îi este prieten. Impresia de autenticitate pe care o lasă primul dans. Pe urmă am răsfoit Maximele lui Napoleon57. Ce uşor devii într-o clipă o părticică din uriaşa imagine a lui Napoleon! Apoi am plecat acasă, fierbând deja; nu puteam să ţin piept niciuneia dintre ideile mele; dezordonat, prea plin, ciufulit, emfatic, înconjurat de obiectele de mobilier ce se rostogoleau în jurul meu, străbătându-mi în zbor suferinţele şi grijile şi încercând să ocup cât mai mult spaţiu, căci în ciuda dimensiunilor mele eram foarte nervos, am intrat în sala de conferinţe. După felul în care şedeam, de pildă, şi zău că şedeam într-un fel anume, aş fi recunoscut imediat, ca spectator, starea în care mă aflam. Löwy a citit povestiri umoristice de Şalom Alehem, apoi o istorisire de Perez58, o poezie de Bialik59 (numai aici, spre a-şi populariza poezia care exploatează pentru viitorimea evreiască pogromul de la Chişinău, poetul s-a coborât de la ebraică la idiș şi şi-a tradus singur în idiș poezia scrisă iniţial în ebraică) şi Vânzătoarea de lumină de Rosenfeld60. Holbarea repetată, firească la un actor ca Löwy, care-şi căsca o clipă ochii încadraţi de sprâncenele ridicate.

Deplina autenticitate a întregii lecturi; uşoara ridicare din umăr a braţului drept; aranjarea pince-nez-ului, care, după cât de rău îi stă pe nas, pare luat cu împrumut; poziţia piciorului pe care-l ţine atât de întins sub masă, încât solicită mai ales oscioarele de legătură dintre coapsă şi gambă; spinarea cocoşată, care arată jalnic şi pare plăpândă în comparaţie cu un spate bine legat şi uniform, astfel că privitorul nu se poate înşela când se uită la ea, aşa cum se poate întâmpla în privinţa feţei, datorită ochilor, a cavităţilor şi a proeminenţelor obrajilor, dar şi a oricărui amănunt, fie şi numai datorită bărbii nerase. După lectură, chiar în drum spre casă, am simţit cum mi se adună forţele, iar acasă m-am plâns de asta surorilor mele şi chiar mamei.

Pe 19, la doctorul Kafka, din cauza fabricii. Uşoarele animozităţi teoretice, care trebuie să apară între părţi la încheierea unui contract. Cum scrutam chipul lui Karl61 care era întors spre doctor. Această animozitate trebuie să apară cu atât mai mult între doi oameni care, altminteri, nu sunt obişnuiţi să-şi analizeze relaţia reciprocă şi, ca urmare, se izbesc de fiecare fleac. — Obiceiul doctorului Kafka de a se plimba pieziş prin cameră, cu pieptul încordat, aplecat în faţă, într-o atitudine de salon, iar, în timp ce povesteşte, îşi scutură des scrumul de la ţigară într-una dintre cele trei scrumiere împrăştiate prin cameră la capătul diagonalei pe care o urmează, plimbându-se.

Azi-dimineaţă, la „Löwy şi Winterberg“62. Cum se aşază şeful, proptindu-se cu spatele într-o parte în fotoliul lui, pentru a câştiga spaţiul şi sprijinul necesare gesturilor pe care le face cu mâna, gesturi specifice evreilor din est. Conlucrarea jocului mâinilor cu mimica şi potenţarea lor reciprocă. Câteodată, le îmbină pe cele două, fie contemplându-şi mâinile, fie ținându-și-le aproape de faţă, pentru ca spectatorul să-l poată urmări cu uşurinţă. Vorbirea lui are cadenţa melodiilor de la templu; îndeosebi când enumeră mai multe aspecte duce melodia de la un deget la altul, trecând-o parcă prin registre diferite. Mai târziu, pe Corso, l-am întâlnit pe tata: era însoţit de un oarecare domn Preißler, care îşi şi ridică mâna, ca să-i cadă puţin mâneca (singur nu vrea să şi-o tragă la loc), şi în mijlocul Corsoului se învârte puternic, ca o elice, deschizându-şi palmele alunecoase şi răşchirându-şi degetele.

Probabil că sunt bolnav, de ieri am mâncărimi pe tot corpul. După-amiază, faţa mi-a fost atât de fierbinte şi de pătată, încât m-am temut că băiatul care mă ajută la tuns şi poate să mă vadă totuşi permanent atât pe mine, cât şi imaginea mea în oglindă, îmi va descoperi o boală gravă. Chiar legătura dintre gură şi stomac este parţial stânjenită: un capac mare, cât un gulden, fie se ridică şi coboară, fie rămâne culcat şi iradiază în sus, provocând o apăsare uşoară, ce se extinde şi acoperă toată suprafaţa pieptului.

Tot la Radotin: am invitat-o să coboare. Primul răspuns a fost serios, cu toate că până atunci chicotise şi cochetase, arătând spre mine, cu fetiţa pe care o avea în grijă, aşa cum n-ar fi îndrăznit niciodată s-o facă din clipa în care ne cunoscuserăm. Apoi am râs mult împreună, deşi eu îngheţam jos, iar ea, sus, la fereastra deschisă. Îşi apăsa sânii cu braţele încrucişate şi se lipea toată, fireşte, îndoindu-şi genunchii, de pervazul geamului. Avea șaptesprezece ani şi socotea că eu am vreo cincisprezece-şaisprezece, părere pe care toată discuţia noastră n-a fost în stare să i-o schimbe. Năsucul ei bătea puţin într-o parte, astfel încât îi arunca pe obraz o umbră neobişnuită, care nu m-ar fi ajutat, bineînţeles, să o pot recunoaşte. Nu era din Radotin, ci din Chuchle (următoarea staţie spre Praga), şi ţinea să nu uit asta. Pe urmă, plimbarea cu contabilul care ar fi rămas oricum la magazinul nostru şi fără ca eu să mai bat drumul; o plimbare făcută pe întuneric, pe şoseaua care iese din Radotin şi se întoarce la gară. Într-o parte, nişte coline pustii, exploatate de o fabrică de ciment pentru nevoile ei de nisip calcaros. Nişte mori vechi.

Istorisire despre un plop pe care o tornadă l-a răsucit până l-a smuls din pământ, cu rădăcini cu tot; iniţial, acestea fuseseră înfipte drept în pământ, şi după aceea se întinseseră lateral. Fața contabilului: carnea roşiatică seamănă cu un aluat şi este întinsă pe nişte oase puternice; omul arată obosit, dar viguros în felul lui. Nu se miră, nici măcar prin intonaţie, că ne plimbăm împreună acolo. Pe un câmp mare, aflat în mijlocul localităţii; a fost cumpărat de o fabrică prevăzătoare, dar e lăsat deocamdată în paragină, deşi este înconjurat de clădirile fabricii, puternic luminate, dar numai pe alocuri. Clar de lună; scăldat în lumina ei, un nor de fum iese dintr-un horn. Şuierăturile unui tren. Fojgăitul şobolanilor ce se strecoară pe lângă acest drum lung, croit peste câmp, şi pe care lumea umblă împotriva voinţei celor de la fabrică.

Exemple pentru vigoarea pe care o datorez acestor consemnări, în ansamblu însă, lipsite de importanţă:

Luni, pe 16, am fost cu Löwy la Teatrul Naţional să văd Dubrovnická trilogie63. Piesa şi montarea au fost dezolante. Din primul act nu-ţi rămâne în memorie decât frumoasa rezonanţă a ceasului de pe cămin; francezii care intră în oraş şi cântă La Marseillaise în dreptul geamului, iar de câte ori se pierde, cântecul este preluat şi reamplificat de nou-veniţi; o fată îmbrăcată în negru îşi strecoară umbra printre dârele de lumină pe care soarele în amurg le aşterne pe parchet. Din actul al doilea rămâne doar gâtul gingaş al unei fete; acesta se înalţă şi se întinde către căpşorul ei, ieşind dintre umerii acoperiţi de nişte mâneci bufante, roşu-cafenii. Din actul al treilea, redingota şifonată și vesta fantezistă, de culoare închisă, peste care trece de-a curmezişul lanţul de aur al ceasului unui bătrân şi gârbovit descendent al voievozilor de odinioară. Aşadar, nu e mult. În plus, L.64 mi-a mărturisit că are blenoragie; după aceea mi-am atins părul de al său, când m-am aplecat spre capul lui, şi mi-a fost teamă că voi lua păduchi de la el, ceea ce este, oricum, posibil; locurile au fost scumpe: ca un prost binefăcător, risipisem banii pe asta, în timp ce el era la ananghie; în cele din urmă, s-a plictisit mai tare decât mine. Pe scurt, avusesem din nou ghinion, ca în tot ce întreprind de unul singur. Dar în timp ce, în rest, sunt inseparabil legat de acest ghinion şi atrag spre mine toate nenorocirile anterioare şi posterioare, de data aceasta am fost aproape complet independent, am suportat totul foarte uşor, ca pe ceva unic, şi am simţit chiar, pentru prima oară la teatru, cum capul meu, capul unui simplu spectator, se ridică într-o lumină aparte, înălţându-se din obscuritatea concentrată în jurul fotoliilor şi al corpurilor din sală, desprinzându-se pe prostul prilej oferit de această piesă şi această montare.

Un al doilea exemplu: ieri seară, pe Mariengasse, le-am întins celor două cumnate ale mele65 ambele mâini în acelaşi timp, cu o abilitate de parcă m-aş fi dedublat şi aş fi avut două mâini drepte.

21 [octombrie 1911]. Un exemplu contrar: pe şeful meu, ori de câte ori discută cu mine diverse probleme de birou (astăzi, despre cartotecă), nu-l pot privi mult timp în ochi, fără ca în privirea mea să nu se strecoare, împotriva întregii mele voinţe, o uşoară amărăciune, care abate fie privirea mea, fie a lui, în altă parte. El îşi abate privirea mai repede, dar mai des, deoarece nu-şi dă seama care este motivul şi cedează oricărui imbold de a se uita în lături; însă privirea lui revine imediat, întrucât crede că totul se datorează doar oboselii de moment a ochilor săi. Eu mă împotrivesc mai energic acestui lucru şi, drept urmare, mă grăbesc să mă uit în zigzag; prefer să privesc de-a lungul nasului său și, din umbră, către obrajii lui, iar adesea îmi ţin faţa orientată spre el, strângând doar din dinţi, cu limba în gură, dacă e cazul; deşi îmi mai plec ochii, nu-l privesc totuşi niciodată mai jos de cravată; mă uit însă numaidecât din plin, ori de câte ori îşi întoarce privirea în altă parte, şi îl urmăresc atent şi fără menajamente.

Actorii evrei: doamna Tschissik are pomeţii obrajilor în apropierea gurii. Această poziţie a lor se datorează, în parte, obrajilor scofâlciţi din cauza foamei, a lăuziei, a drumurilor şi a meseriei de actriţă şi, în parte, unor muşchi neobişnuiţi, relaxaţi acum, dar care au fost nevoiţi să se dezvolte pentru mimica actoricească a gurii ei mari şi, desigur, greoaie la început. În rolul Sulamitei îşi desfăcuse adesea părul care-i acoperea obrajii, aşa că faţa ei arăta uneori ca a unei fete de altădată. Are un corp masiv, osos, de grosime medie, bine încorsetat. Mersul ei capătă cu uşurinţă un aer solemn, fiindcă ea are obiceiul să-şi ridice braţele lungi, să le întindă şi să le mişte alene. În special când a cântat imnul naţional al evreilor, fiindcă îşi legăna uşor şoldurile mari şi îşi mişca în sus şi-n jos braţele îndoite paralel cu şoldurile, ţinându-şi căuşul palmelor în sus, ca şi cum s-ar fi jucat cu o minge ce zbura încet.

22 [octombrie 1911]. Ieri, la evrei, Kol Nidre de Scharkansky, o piesă destul de proastă, ce conţine o bună scenă epistolară, plină de spirit; ruga unor îndrăgostiţi care stau în picioare unul lângă altul, cu mâinile împreunate; momentul în care marele inchizitor convertit se sprijină de perdeaua chivotului legii, urcă scara şi rămâne acolo cu capul plecat şi buzele lipite de perdea, ţinând cartea de rugăciuni în dreptul gurii în care-i clănţănesc dinţii. Pentru prima dată în această a patra seară simt limpede incapacitatea mea de a dobândi o impresie pură. Vinovate de asta mai erau compania numeroasă în care mă aflam şi persoanele ce veneau la masa surorii mele. Totuşi, n-ar fi trebuit să fiu atât de slab. Cu dragostea mea pentru doamna Tschissik, care şedea lângă mine numai datorită lui Max, m-am purtat jalnic. Dar îmi voi reveni; acum deja mi-e mai bine.

La masă, doamnei Tschissik (mi-e aşa de drag să-i consemn numele) îi place să-şi încline capul, chiar şi-n timp ce mănâncă friptură de gâscă; ţi se pare că poţi ajunge cu privirea sub pleoapele ei, dacă te uiţi la început cu băgare de seamă de-a lungul obrajilor şi apoi te furişezi înăuntru, făcându-te mic; atunci nici nu mai trebuie să ridici pleoapele, căci ele sunt deja ridicate şi filtrează o lumină albăstruie, care te ademeneşte să-ncerci şi tu. Din mulţimea adevăratelor ei mijloace de interpretare ies la iveală din când în când atacuri cu pumnul, răsuciri ale braţului, care adună în jurul corpului faldurile unor trene invizibile, aşezarea degetelor răşchirate pe piept, pentru că simplul ţipăt nu-i de ajuns. Jocul ei nu este variat: privirile speriate aruncate partenerilor, căutarea unei ieşiri de pe scena aceea mică, vocea suavă, care devine eroică fără amplificare, ridicându-se deodată, scurt, doar prin sporirea ecoului lăuntric, bucuria care răzbate în ea, străbătându-i chipul ce se deschide către fruntea înaltă şi apoi până la păr, automulţumirea cu care cântă de una singură, fără a recurge la alte mijloace, felul în care se ridică-n picioare când întâmpină rezistenţă, ceea ce-l sileşte pe spectator să-şi facă griji pentru întregul ei corp; şi nimic mai mult. Dar în aceasta rezidă tot adevărul şi, drept urmare, convingerea că ei nu-i poate fi răpit câtuşi de puţin din impresia pe care o produce.

De fapt, compătimirea pe care o simţim faţă de aceşti actori ce sunt atât de buni şi nu câştigă nimic, şi, oricum, nu se bucură nici pe departe de destulă recunoştinţă şi faimă, nu este decât mila pe care ne-o trezeşte destinul trist al multor eforturi nobile și, întâi de toate, al strădaniilor noastre. Această compătimire este excesiv de puternică şi pentru că ea ţine, în aparenţă, partea unor oameni străini, deşi, în realitate, ne aparţine. Cu toate acestea însă, ea este atât de ataşată de actori, încât eu nu o mai pot desprinde nici măcar acum de ei. Întrucât o recunosc, ea se încăpățânează să fie şi mai mult legată de ei.

Obrajii izbitor de netezi ai doamnei Tschissik, alături de gura ei musculoasă. Fetiţa ei oarecum diformă.

M-am plimbat trei ore împreună cu Löwy şi cu soră-mea.

23 [octombrie 1911]. Prin prezenţa lor, actorii mă conving permanent, spre spaima mea, că mai tot ce am consemnat până acum despre ei este fals. Este fals pentru că scriu despre ei cu o dragoste constantă (abia acum, când notez acest lucru, devine şi el fals), dar şi cu o forţă inconstantă, iar această forţă inconstantă nu loveşte zgomotos şi cu-adevărat în actorii autentici, ci se pierde surd în această dragoste, care nu va fi niciodată mulţumită de forţa respectivă, iar prin faptul că îi ţine-n loc, ea crede că-i protejează pe actori.

Controversă între Tschissik şi Löwy. T.: „Edelstatt66 este cel mai mare scriitor evreu. E sublim. Fireşte, şi Rosenfeld este un mare scriitor, dar nu cel dintâi“. — Löwy: „Tsch. este socialist şi îl consideră cel mai important pe Edelstatt pentru că acesta face poezii socialiste şi e redactor la un ziar socialist evreiesc din Londra. Dar cine e Edelstatt? Pe el îl cunoaşte doar partidul lui, şi în rest nimeni, pe când pe Rosenfeld îl ştie toată lumea“. — Tsch.: „Aici nu este vorba despre recunoaştere. Totul la Edelstatt este sublim“. — L.: „Şi eu îl cunosc prea bine. Sinucigaşul, de pildă, este foarte bun“. — Tsch.: „Ce rost are această controversă? Nu ne vom pune de acord. Pot să-mi spun eu părerea până mâine, şi tu la fel“. — L.: „Eu până poimâine“.

Goldfaden67, căsătorit, risipitor, chiar şi când e la mare ananghie. Cam o sută de piese.

Fură melodii liturgice şi le dă un caracter popular. Le cântă toată lumea. Croitorul muncind (este o imitaţie), Slujnica ş.a.m.d.

Într-un spaţiu atât de restrâns pentru îmbrăcat trebuie să te iei la harţă, cum spune Tschissik. Te întorci nervos de pe scenă, fiecare se consideră cel mai mare actor, unul îl calcă, de exemplu, pe celălalt pe bătături, ceea ce este inevitabil, şi aşa se iscă nu numai cearta, ci și o mare confruntare. Ei bine, la Varşovia erau şaptezeci şi cinci de mici cabine personale, fiecare era luminată.

La ora şase i-am întâlnit pe actori la cafeneaua lor: şedeau la două mese, împărţiţi în două grupuri ostile. Pe masa grupului lui Tsch. se găsea o carte de Perez. L.68 de-abia o închisese şi s-a ridicat să plece cu mine.

Până la douăzeci de ani, L. a fost un bocher69, care studiind, cheltuia banii înstăritului său tată. Exista o gaşcă de tineri de aceeaşi vârstă, ce se adunau tocmai sâmbăta într-un local închis, fumau îmbrăcaţi în caftan şi păcătuiau de obicei împotriva interdicţiilor din zilele de sărbătoare.

Cel mai renumit actor de limbă idiş din New York, „marele Adler“70, care este milionar şi pentru care Gordin a scris Sălbaticul, a fost rugat de L. la Karlsbad să nici nu vină la spectacol, fiindcă el nu are curaj să joace în faţa lui pe o scenă prost dotată. — „Chiar şi decorurile, nu doar această scenă jalnică, pe care nu te poţi mişca! Cum vom juca Sălbaticul? Acolo este nevoie de un divan. La Kristallpalast din Leipzig a fost grandios. Ferestrele puteau fi deschise, soarele strălucea înăuntru; dacă în piesă era nevoie de un tron, ei bine, se găsea un tron, străbăteam mulţimea spre el şi eram cu adevărat rege. Acolo este mult mai uşor să joci. Aici totul te zăpăceşte.“

24 [octombrie 1911]. Mama munceşte toată ziua, este veselă și tristă, după cum e cazul, fără să ţină cont câtuşi de puţin de propriile stări sufleteşti; vocea ei este cristalină, prea sonoră pentru modul obişnuit de a vorbi, dar binefăcătoare dacă eşti trist şi o asculţi la un moment dat. Încă de mai multă vreme mă plâng că, deşi sunt mereu bolnav, nu am avut totuşi niciodată o anumită boală, care să mă constrângă să stau la pat în cea mai mare parte, această dorinţă provine, cu siguranţă, din faptul că ştiu cum te poate mângâia mama când vine, de pildă, din camera de zi, care e luminată, şi intră în clarobscurul odăii bolnavului; sau seara, când ziua începe să se transforme monoton în noapte şi mama se întoarce de la magazin şi face ca, prin grijile ei şi prin dispoziţiile pe care le dă rapid, ziua să mai înceapă o dată, deşi este atât de târziu, şi îl îndeamnă pe bolnav să-i dea o mână de ajutor. Aşa ceva mi-aş dori din nou, pentru că atunci sunt lipsit de vlagă — fiind, prin urmare, convins de orice lucru pe care l-ar face mama —, şi aş avea parte de nişte bucurii copilăreşti, aflându-mă la o vârstă când capacitatea de a savura este mai pronunţată. Ieri mi-a venit ideea că pe mama nu am iubit-o întotdeauna aşa cum merita şi cum aş fi fost în stare s-o iubesc, numai pentru că m-a împiedicat limba germană. Mama evreică nu este o Mutter; denumirea de Mutter o face cam caraghioasă (nu pe ea însăşi, fiindcă ne aflăm în Germania): când îi dăm unei evreice numele nemţesc de Mutter, uităm însă contradicţia, care se coboară cu atât mai greu la nivelul sentimentului, că Mutter este un cuvânt prea german pentru evrei; el conţine, involuntar, pe lângă strălucirea creştină, şi răceala creştină, ceea ce face ca evreica desemnată prin Mutter să devină nu doar caraghioasă, ci şi străină. „Mama“ ar fi un nume mai bun, numai să nu ni-l imaginăm în spatele lui tot pe Mutter. Cred că doar amintirile din ghetou mai conservă familia iudaică, întrucât nici cuvântul Vater nu se referă câtuşi de puţin la un tată evreu.

Astăzi m-am aflat în faţa consilierului Lederer71, care s-a interesat de boala mea pe neaşteptate, nepoftit, pueril, mincinos, ridicol, mergând până la a se impacienta. Nu vorbiserăm atât de intim de multă vreme, sau poate chiar niciodată; atunci am simţit cum chipul meu, pe care el nu l-a examinat nicicând aşa de atent, i s-a deschis în părţi false, prost concepute, în orice caz surprinzătoare din punctul lui de vedere. Pentru mine eram de nerecunoscut. Pe el îl cunosc foarte bine.