1. Felicitarea de la Paris

În sala de sport era o tăcere desăvârșită. Nimic nu scotea niciun sunet — nici cele 12 spaliere din lemn, nici calul vechi cu mânere, îmbrăcat în piele crăpată, nici cele opt frânghii roase care atârnau de tavan nemișcate și nici cei 16 băieți și fete din Fanfara Școlii Dølgen, care se zgâiau cu toții la domnul Madsen, dirijorul.

— Pe locuri...! a strigat domnul Madsen.

A ridicat bagheta și a mijit ochii către ei prin ochelarii săi de aviator. Cu o privire îngrozită, s-a uitat peste tot după Nilly. Știa că ceilalți copii din trupă râdeau de trompetistul roșcovan pentru că era atât de mic, așa cum, desigur, chiar era. Dar, spre deosebire de ceilalți membri ai trupei, prichindelul avea ceva talent muzical. Poate că azi ar fi putut să salveze situația. Pentru că domnul Madsen nu l-a văzut pe Nilly, s-a întors spre unica lui prietenă, Lisa, care cânta la clarinet. Era singura din trupă care exersa acasă. Poate că, totuși, era o speranță.

— Fiți gata...

Toți au dus instrumentele la buze. Tăcerea era atât de adâncă, încât de afară se auzeau sunetele după-amiezii calde de octombrie: cântecul păsărilor, murmurul unei mașini de tuns iarba și râsetele mucoșilor care se jucau. Însă în sala de sport era întuneric. Și atmosfera avea să devină și mai sumbră.

— Start! a strigat domnul Madsen, schițând un arc maiestuos cu bagheta.

În prima clipă, nu s-a întâmplat nimic și în continuare nu s-au auzit decât cântecul păsărilor, cositul ierbii și râsetele copiilor. Apoi o trompetă a țipat tremurător, un clarinet a chițăit timid și toba mare a încasat o lovitură nesigură. O bătaie neașteptată de tobă a făcut un corn francez să scoată un râgâit și, din rândurile din spate, ceva mare a fornăit, un sunet care pe Lisa a dus-o cu gândul la o balenă albastră care se înalță la suprafață după o săptămână petrecută sub apă. Dar tot suflatul ăsta încă nu produsese vreo notă adevărată și fața domnului Madsen începea deja să capete nuanța aceea de roșu care prevestea că urma să-și piardă cumpătul.

— Doi, trei! a țipat el, agitând bagheta de parcă ar fi fost un bici, iar membrii trupei ar fi fost o echipă de sclavi care manevrau vâslele unei galere romane. Cântați, pentru numele lui Dumnezeu! Asta trebuia să fie Marseilleza, imnul național al Franței! Cântați și voi cu mai multă demnitate!

Dar, în situația de față, nu se punea problema de demnitate. Copiii dinaintea domnului Madsen se holbau la partiturile de pe pupitrele din fața lor sau stăteau cu ochii strâns închiși, de parcă s-ar fi scremut pe toaletă.

Domnul Madsen s-a lăsat păgubaș și a coborât brațele atunci când tuba a scos un sunet în sfârșit — un muget adânc și trist.

— Gata, opriți-vă! a țipat domnul Madsen și a așteptat ca tuba să rămână fără aer. Dacă v-ar fi auzit cineva din Franța, întâi v-ar fi decapitat și apoi v-ar fi ars pe rug. Haideți să-i arătăm Marseillezei puțin respect!

Pe când domnul Madsen țipa la ei de zor, Lisa s-a aplecat spre scaunul de lângă ea și a șoptit:

— Ți-am adus felicitarea aia primită de la doctorul Proctor. E ceva ciudat la mijloc.

Vocea care i-a răspuns s-a auzit din spatele unei trompete pline de îndoituri.

— Dacă e precum cealaltă, să știi că mie-mi par felicitări normale. „Dragii mei Lisa și Nilly, salutări din Paris. Cu drag, doctorul Proctor.“ Cam asta ai zis că a scris, nu?

— Da, bine, dar...

— Singurul aspect anormal e că o persoană atât de ciudată și de excentrică ca doctorul Proctor a scris o felicitare atât de normală.

L-a întrerupt vocea cu fulgere și tunete a domnului Madsen.

— Nilly? Tu ești? Ești acolo, jos?

Din spatele trompetei îndoite, vocea a răspuns:

— Da, să trăiți, dom’ sergent!

— Ridică-te, să te vedem și noi, Nilly!

— Da, să trăiți, mărețe comandant al muzicii încântătoare și al tuturor notelor muzicale din univers!

Și un băiețel mic, cu păr roșcat, pistrui mari și un surâs larg a sărit din spatele pupitrului pe scaun. De fapt, nu era doar mic, era mic, mic. Și părul lui nu era doar roșcat, era de un roșu-aprins. Și surâsul lui nu era doar larg, ci aproape că-i împărțea căpșorul în două. Și pistruii lui nu erau doar mari, erau... ei, fie, erau doar mari.

— Cântă-ne Marseilleza, Nilly! a mârâit domnul Madsen. Așa cum trebuie.

— După porunca voastră, măreață mamă a tuturor dirijorilor și regilor și a tuturor căpeteniilor de fanfare militare de la nord de Sahara și de la est de...

— Nu mai pierde vremea și cântă odată!

Așa că Nilly a început să cânte. O melodie caldă și răsunătoare s-a înălțat sub tavanul sălii de sport și a ieșit pe fereastră în acea după-amiază caldă de toamnă. Auzind muzica asta, păsările au tăcut mâlc, rușinate de propriile cântece. Cel puțin așa și-a închipuit Lisa, ascultându-l pe vecinul ei micuț și cel mai bun prieten cântând la trompeta veche a bunicului său. Lisa ținea la clarinet, dar trompeta avea ceva deosebit. Și nici nu era atât de greu să cânți la ea. Nilly o învățase un cântec la trompetă, imnul național al Norvegiei. Bineînțeles că nu cânta la fel de bine ca Nilly, dar, în secret, Lisa visa ca într-o bună zi să cânte imnul lor național înaintea unui public numeros. Închipuiți-vă! Totuși, închipuirile sunt doar închipuiri și visurile sunt doar visuri.

— Bine, Nilly! a strigat domnul Madsen. Și acum, haideți să ne alăturăm lui Nilly! Unu, doi, trei!

Și Fanfara Școlii Dølgen i s-a alăturat lui Nilly. S-a împleticit, s-a împiedicat și s-a împotmolit pe lângă el. Tobe, saxofoane, cornuri franceze, glockenspieluri și chimvale. Suna de parcă cineva ar fi întors o bucătărie cu capul în jos și acum toate se prăbușeau din rafturi și sertare. Apoi s-au urnit toba mare și tuba. Încăperea a început să tremure. Spalierele de lemn au început să clănțăne, frânghiile atârnau oblic, de parcă ar fi fost spulberate de vânturi vijelioase și vechiul cal cu mânere a început să țopăie pe podea, apropiindu-se încet, încet de ieșire, ca și când s-ar fi străduit să evadeze.

După ce, în cele din urmă, au terminat Marseilleza, s-a lăsat tăcerea, atât înăuntrul, cât și în afara sălii de sport. Nicio pasăre nu mai cânta, niciun copil nu mai râdea, se mai auzea doar ecoul ultimelor lovituri disperate date membranelor tobelor și timpanelor de către diabolicii gemeni Truls și Trym.

— Mersi, a gemut domnul Madsen. Cred că ajunge pe azi. Ne vedem luni.

— Vorbesc serios. Felicitarea asta nouă e ciudată! a spus Lisa în vreme ce ea și Nilly mergeau spre casă pe Bulevardul Tunurilor.

Pe măsură ce se apropia iarna, începea să se înnopteze mai devreme, fapt ce le plăcea, mai ales lui Nilly. I se părea că nopțile ușoare de vară pe care le aveau aici, în nordul îndepărtat, erau plicticoase, ca un fel de invenție mediocră. Însă nopțile calde și întunecate de toamnă, cu mult întuneric care să-i ascundă cu prilejul unor mici furturi de mere prin vecini — astea erau o invenție genială. De fapt, erau aproape la fel de ingenioase ca invențiile pe care le născocea doctorul Proctor. Căci, în ochii lui Nilly, profesorul era cel mai bun inventator din lume. Într-adevăr, restul lumii considera că doctorul Proctor nu inventase nimic deosebit, dar ce știau ei? De exemplu, cine inventase cel mai puternic praf de vânturi din lume?

Firește, și mai important era că doctorul Proctor făcea cel mai bun jeleu Jell-O din lume, că era cel mai bun prieten și vecin din lume și că îi învățase pe Nilly și pe Lisa să nu se mai supere când restul lumii îi vedea ca pe o trupă de ratați. O trupă formată dintr-un băiețel cu perciuni roșcați, o fată timidă, cu codițe, și un profesor mult-mai-nebun-decât-în-medie, cu ochelari de motociclist plini de cenușă.

Noi știm un lucru pe care ei nu-l știu, obișnuia să spună Proctor. Știm că atunci când prietenii își promit să nu înceteze niciodată să se ajute unii pe alții, unu plus unu plus unu face mult mai mult decât trei.

Nici că mai rostise cineva vreodată cuvinte atât de adevărate. Însă trebuia spus că, în postura de prieten, profesorul nu-și prea bătea capul cu scrisorile. În cele trei luni care trecuseră de când profesorul își încălecase motocicleta, își pusese casca din piele și își luase rămas-bun, părăsind orașul Oslo, cu destinația Paris, hotărât s-o găsească pe dragostea vieții sale, Juliette Margarine, copiii primiseră numai vreo două felicitări zgârcite.

Doctorul Proctor o pierduse pe Juliette în circumstanțe misterioase, cu mulți, mulți ani în urmă, când era student în Franța. Lisa și Nilly văzuseră doar o fotografie cu Juliette din vremea în care se întâlnea cu Proctor, prinsă de peretele laboratorului său. Dar în acea fotografie ei păreau atât de fericiți, încât Lisei aproape că-i dăduseră lacrimile. De fapt, Lisa îl convinsese pe doctorul Proctor să se întoarcă acolo și s-o caute.

— Asta-i prea ciudată! a insistat Lisa. Ia vezi și tu.

Nilly s-a uitat la felicitarea pe care i-a dat-o Lisa.

— Hmm, a bălmăjit el.

S-a oprit sub primul felinar și a privit-o atent, mormăind câteva hmm-uri, care toate păreau inteligente și pline de cugetări.

— E de la Paris, a spus Lisa, arătând fotografia alb-negru care părea să fi fost făcută într-o dimineață cu nori.

Arăta o piață întinsă, în aer liber, și, în afară de câțiva oameni care se plimbau cu umbrele și jobene pe cap, piața părea ciudat de pustie. Că era vorba de capitala Franței, renumită în toată lumea, se vedea numai datorită cuvântului PARIS, tipărit în partea de jos a fotografiei.

— Vezi ce văd și eu? a mormăit Nilly, căzut pe gânduri.

— Ce anume?

— Că parcă ceva lipsește din piața asta.