A trecut mult timp de când am încetat să vorbesc. S-au obișnuit cu toții. Mama, frate-meu. Tata a murit, așa că nu știu ce-ar fi zis despre asta. Poate ar fi zis că e ereditar. Ereditatea mi-a afectat din plin familia. Necruțător. Din generație în generație, tot mai mult, tot mai des. Poate că tăcerea era în mine de când m-am născut. Înainte ziceam lucruri care nu erau chiar logice. Spuneam că soarele strălucește când plouă. Că terciul de ovăz e verde ca o pajiște și că are gust de pământ. Spuneam că mersul la școală e ca o intrare în beznă, în fiecare zi. Sau ca și cum te-ai ține de o balustradă până ajungi iar acasă. Ce făceam când mă întorceam de la școală? Nu mă jucam cu frate-meu, fiindcă se închidea în camera lui și dădea drumul la muzică. Se baricada bine înăuntru. Se pișa în sticlele pe care le păstra. Doar pentru asta le adunase.

Tăcerea nu face nicio diferență. Să nu crezi altceva! Să nu crezi că soarele o să răsară dimineața, de astfel de lucruri nu poți fi sigur. N-am folosit carnețelul primit de la mama.

„În caz că vrei să ne comunici ceva“, mi-a spus.

Carnețelul era un fel de consimțământ. Un semn că îmi accepta tăcerea. Că mă lăsa în pace. La un moment dat o să treacă. Probabil o să treacă.

Mi-am plimbat mâna pe pervazul ferestrei, trasând linii în praful care mi se lipise de palmă. Am desenat un molid și un Moș Crăciun. Singurele lucruri care mi-au trecut prin minte. Gândurile vin foarte încet și ies la suprafață simplu și sacadat: așchia, felia de pâine, iazul.

Ți-am spus că noi locuiam într-un apartament? Nu aveam tangență cu natura, în afara parcului în care am văzut primul meu exhibiționist. Eram în vârful panoului de cățărări, iar bărbatul se afla jos. Mi-a arătat tot. Și-a scos pantalonii. Chestia lui era țeapănă și vineție. M-am uitat atentă la culoare.

Aveam prieteni, dar acum nu mai trec pe la mine. Au găsit alte apartamente de vizitat de când cu tăcerea mea. Înainte era plin de copii la noi acasă. Mama era o mare figură! La noi puteai să joci hochei, aruncând cu pucuri în ușile duble. Făcusem o rampă de skateboard până la bibliotecă, iar apartamentul era așa de mare, încât puteai să te dai cu rolele dintr-un capăt în altul. Parchetul se zgâria, dar era mai importantă joaca. Acum e liniște. Asta e o diferență.

Am încetat să vorbesc când maturizarea a început să ocupe prea mult loc înăuntrul meu. Eram sigură că nu puteam să cresc și totodată să vorbesc. Poate eram genul de persoană căreia îi plăcea să preia conducerea. Oricum, m-am bucurat să renunț la vorbit. Atât de mulți de care să țin cont. Atâtea visuri de îndeplinit. Vedeam că-și doreau ceva de la mine. Dar nu le puteam nicicum îndeplini dorințele. Nu chiar.

Aș fi putut vorbi despre mama. Dar am tăcut. Nu voiam să am zâmbetul ei ostentativ. Coafura ei perfectă. Dorința ei să devin o fată frumoasă. Pentru ea, frumusețea era ceva deosebit. O trăsătură importantă pe care trebuia s-o cultivi, ca pe o floare. Să sădești semințele, să uzi planta, s-o privești cum crește. Aș fi putut fi exact ca ea. Sumbră, cu o strălucire interioară. Dar ceva îmi lipsea. Nu eram o forță a naturii, ca ea. Îndoiala îmi încolțise în suflet. Era peste tot. Își avea cuibul în șira spinării și de acolo se extindea în toate direcțiile. Simțeam cum pune stăpânire pe mine. Erau zile, nopți și apusuri scăldate în îndoială.

Nu am scris nimic în carnețel, deși știam foarte bine unde e. L-am mutat de pe dulap sub pernă, apoi iarăși pe dulap. Uneori îl puneam în spatele WC-ului, în caz că aș fi vrut să scriu fix în acel loc.

Tata a murit. Ți-am spus asta deja? Din vina mea. M-am rugat tare la Dumnezeu să moară și a murit. Într-o dimineață l-au găsit în pat, țeapăn. Deci atât de puternice erau vorbele mele! Poate ce am spus despre maturizare nu e adevărat. Poate că am încetat să mai vorbesc pentru că dorința mi s-a îndeplinit. Crezi că vrei să ți se îndeplinească dorințele. Dar nu e așa. Nu vrei ca dorințele să devină realitate. Asta va distruge ordinea lucrurilor. Felul în care ți le dorești cu adevărat. Nu, vrei să fii dezamăgit. Vrei să fii rănit, să lupți pentru supraviețuire. Vrei să primești cadouri nepotrivite la aniversare. Crezi că vrei să primești ce ți-ai dorit, dar nu e așa.

Zilele și nopțile seamănă între ele. Tăcerea face difuze contururile, totul e acoperit de un fel de ceață. Le putem zice jumătăți de zile. Le putem zice cum vrem.

Înainte mergeam deseori cu mama la teatru. Acum nu o mai fac. O aud când pleacă și când revine. Ultima dată când am văzut-o jucând era o zeiță decăzută a libertății, care îi ura fiecărui imigrant „Bine ai venit în America!“. Era cheală și avea niște cioburi de sticlă lipite de sprâncene. Își pierduse torța. Mi-a plăcut la nebunie. Cum arăta. Întreaga ei ființă dezlănțuită strălucind pe scenă. Bine ai venit în America! Bine ai venit în America!

Mi-a venit să scriu tocmai aceste cuvinte în carnețel. Dar m-am oprit. Trebuia să fiu strictă. Să nu-mi urmez impulsurile care mi se întretaie în cap, prin niște mici tuneluri de lumină. Îmi puteam vedea gândurile. Erau pretutindeni. Coborau tot mai adânc în corp, se roteau în jurul inimii, se jucau cu ea, o apăsau. Nu aveam nicio putere asupra lor.

Am cântat în corul școlii. Profesoara mea de muzică se numea Hildegard. Era din Austria.

„De-aș putea cânta ca tine“, a scris pe prima pagină a cărții pe care am primit-o ca premiu la festivitatea de final de an.

Cânta într-adevăr îngrozitor. Strident. Dar putea cânta pe toate vocile. Avusesem un solo în biserică. The sun is shining, the grass is green, the orange and palm tree sway, there’s never been such a day in Beverly Hills, L.A. But it’s December the twenty-fourth, and I am longing to be up north. Am fost așa emoționată, încât tremuram toată, dar a ieșit bine. Și mama mi-a spus că toți oamenii sunt emoționați pe scenă.

Tata mi-a vorbit în vis. „Ți-a mâncat pisica limba?“ m-a întrebat. „Nu, tată. Cuvintele sunt problema. Sunt atât de greu de scos.“

Ce-a mai zis? „Fata mea. Nu a fost nicicând ceva în neregulă cu tine.“ „Nu, tată. Nu a fost nicicând ceva în neregulă cu mine“, i-am răspuns.

Avea nevoie să-l liniștesc. Deși era mort. Nu e nicio diferență între morți și vii.

Am încercat să-l țin la distanță, să-i ignor întrebările, dar era pretutindeni, ca atunci când trăia. „Pentru patria mamă. Pentru baba fără dinți“, zicea el turnându-și încă un pahar.

Era așa de simplu. Mama spunea că e negare. Că voiam să las viața să treacă pe lângă mine, în loc să stau să mă lupt cu ea, ca toată lumea. Îi plăcea mai puțin de mine, dar nu mă mira. Și mie îmi plăcea mai puțin de ea. Stăteam fiecare pe partea noastră de șanț și măsuram distanța dintre noi sau poate ne măsuram una pe cealaltă? Care dintre noi era cea puternică? Care era cea slabă? Care dintre noi avea să se târască spre cealaltă în miez de noapte, întinzându-și plângând brațele, ca să fie îmbrățișată?

„Oricum, îi era silă să facă mare caz de asta.“ Asta-i spusese învățătoarei care după o săptămână era deja toată în lacrimi. „E un capriciu“, i-a spus. E mereu plină de toane. Nu-i dați importanță. Lăsați-o în pace. O să-i treacă. Nu-i nimic în neregulă cu ea.

Odată cu vorbitul a plecat și lumina. A încetat să mai danseze pe pereții casei noastre. „Suntem o familie a luminii“, ar fi spus ea, mama, deși tata nu făcea altceva decât să zacă în pat și să se holbeze la peretele din față. „Care lumină?“ întreba privirea mea. „Despre ce lumină vorbești?“

Poate că ne-am măsurat dintotdeauna una pe alta. Poate întrebarea despre care e mai puternică și care e mai slabă era deja acolo de la început?

Mi-era frică de frate-meu. Mi-a fost întotdeauna. Era mereu acolo cu mâinile și furia lui. Am primit o cutie cu stafide de la bunica mea, din nord. Mi l-a smuls din mână. M-am înfuriat așa de tare încât am luat un cuțit. Dar ce-aș fi putut face cu el? A izbucnit în râs în timp ce înfuleca stafidele.

Aveam în baie o rezervă de cărți, sendvișuri, fructe. Ascunse pe raftul de sus, după hârtia igienică pe care o cumpăram mereu cu duzina. Imediat ce pleca mama, frate-meu se lua de mine și atunci fugeam în baie. Stăteam acolo ore întregi. Citeam sau măcar încercam să îmblânzesc cuvintele, dar deseori frica mă făcea să rătăcesc cu privirea pe pagină și nu mai țineam minte ce citisem. Desigur, până la urmă obosea să mă țină prizonieră și aveam un acord tacit că o să mă lase în pace la un moment dat, că puteam ieși.

Atunci ne puteam juca. Ne jucam de-a pirații sau baba-oarba. Mă lăsa să mă joc cu el doar dacă-i dădeam voie să-mi smulgă unghiile. Închideam ochii și îi întindeam degetele. La sfârșit, zăceau ca mici ferestre în palma lui.

Iubire fraternă. Asta să fi fost? Era agresiv, iar eu eram moale. Așa ne împărțeam cărțile. „Poți să zici pas chiar dacă ai cărți foarte bune“, obișnuia să zică tata. „Dacă chiar te pricepi, îți iese.“

Mă pricepeam. Puteam juca la cacealma, pariind o mână bună când nimeni nu se aștepta. Jocurile de cărți, pucurile zburând prin aer. Teatrul era mereu acolo, ca un cer imens. Oare asta îmi lipsea cel mai mult?

Poate nu reușesc să scap de mama pe cât aș vrea. E prea mare, prea veselă, prea puternică. Dar încerc. Îi văd diamantul inelului plin de aluat lipicios, o văd domnind peste toate. Cât de bine era s-o îmbrățișez când eram mică! Sunt mare acum?

Tocmai am împlinit unsprezece ani. Se poate spune că aniversarea a fost o glumă proastă, cu „Mulți ani trăiască!“ și cadouri aruncate spre mine de parcă aș fi fost un câine. Voiam să trăiesc? a întrebat mama după ce-am mâncat tortul. Ochii ei mă biciuiau.