editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactor:

Alexandra Turcu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Răzvan Nasea

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise.Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: Herfsttij der Middeleeuwen

Autor: Johan Huizinga

Lucrare apărută cu acordul COPYRO — Societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor

Copyright © Pandora M, 2021
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-331-3

ISBN (PDF): 978-606-978-411-2

ISBN (EPUB): 978-606-978-524-9

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Capitolul I
Caracterul aprig al vieții

Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără, toate întâmplările vieții aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Între suferință și bucurie, între nenorocire și fericire, distanța părea mai mare decât ne pare nouă; tot ceea ce se petrecea în viața omului era nemijlocit și absolut, așa cum bucuria și suferința mai sunt și azi în mintea copiilor. Orice eveniment din viață, orice fapt, era înconjurat de forme definite și expresive, era înălțat până la nivelul unui stil de viață rigid, neclintit. Lucrurile mari, nașterea, căsătoria, moartea, se aflau plasate, prin Sfintele Taine, în plină strălucire a misterului divin. Dar chiar și întâmplările mai mărunte: o acțiune, o călătorie, o vizită erau însoțite de o mie de binecuvântări, ceremonii, descântece, datini.

Împotriva nenorocirilor și mizeriei exista mai puțină alinare decât acum, de aceea erau mai de temut și mai chinuitoare. Boala contrasta mai puternic cu sănătatea; frigul aspru și întunericul înfricoșător al iernii erau un rău real. Onorurile și bogăția erau gustate mai profund și mai cu lăcomie, căci contrastau și mai violent decât acum cu sărăcia lucie și cu starea ticăloasă. O șubă, un foc vesel în vatră, băutura și petrecerea și un pat moale, toate acestea mai erau încă degustate cu acea intensitate pe care nuvela engleză, poate, în descrierea plăcerii de viață, a mărturisit-o cea dintâi și a promovat-o cu cea mai mare însuflețire. Și, în același timp, toate lucrurile din viață se bucurau de o publicitate bătătoare la ochi și îngrozitoare. Leproșii își învârteau hârâitoarea și făceau procesiuni, cerșetorii se văicăreau în biserici și își etalau acolo infirmitățile. Fiecare clasă socială, fiecare ordin, fiecare meserie puteau fi recunoscute după îmbrăcăminte. Mai-marii nu se deplasau niciodată fără o etalare strălucitoare de arme și livrele care impuneau respect și stârneau invidie. Împărțirea dreptății, negustoria ambulantă, căsătoria și înmormântarea, toate se vesteau zgomotos, cu alaiuri, țipete, bocete și muzică. Îndrăgostitul purta semnul adoratei sale, meseriașii emblema breslei lor, partizanii culorile și blazoanele seniorului lor.

Și în aspectul exterior al orașului și satului domneau contrastul și împestrițarea. Orașul nu se dezvolta, ca orașele noastre, prin alipirea dezordonată, la periferia lor, a unor îngrămădiri de fabrici urâte și de locuințe lipsite de gust, ci rămânea închis în zidul de incintă, păstrând o imagine bine definită, rotundă, dar țepoasă, datorită nenumăratelor sale turnuri. Oricât de înalte și de masive ar fi fost casele de zid ale nobililor și ale negustorilor, bisericile dominau totuși, cu volumele lor mult mai înalte, silueta orașului.

După cum contrastul dintre vară și iarnă era mai puternic decât în viața noastră, la fel era și cel dintre lumină și întuneric, dintre tăcere și zgomot. Orașul modern nu mai cunoaște aproape deloc întunericul complet și liniștea completă, nici efectul unei luminițe izolate sau al unui strigăt stingher venit din depărtare.

Datorită contrastului permanent și formelor variate în care se impunea minții tot ceea ce se petrecea, rezulta, în viața de toate zilele, o stare de excitație, o emotivitate pasională, manifestată prin acea dispoziție sufletească schimbătoare, caracterizată prin exuberanță grosolană, cruzime violentă, duioșie interioară, care alcătuia cadrul vieții orășenești medievale.

Un singur sunet acoperea întotdeauna hărmălaia acelei vieți intense, un sunet care, oricât de străin ar fi părut în larma generală, nu era niciodată confuz și înălța totul, pentru o clipă, într-o sferă de ordine: dangătul clopotelor. Clopotele erau în viața de toate zilele ca niște duhuri bune, care avertizau și care, cu glasul lor familiar, vesteau ba jale, ba veselie, ba liniște, ba neliniște, care ba chemau, ba îndemnau. Aveau câte un prenume, după care erau cunoscute: Jacqueline cea grasă, clopotul Roland; se știa ce înseamnă când zăngănesc sau când sună. În ciuda dangătului exagerat al clopotelor, oamenii nu deveniseră indiferenți față de acest sunet. În timpul faimosului duel dintre doi burghezi din Valenciennes, care ținuse în 1455 orașul și întreaga curte burgundă într-o neobișnuită încordare, clopotul cel mare sunase tot timpul luptei „laquelle fait hideux à oyr“1, zice Chastellain2. În turla bisericii Notre-Dame din Anvers se mai află și astăzi, la locul lui, vechiul clopot de alarmă din 1316, numit Orida, adică horrida3, înspăimântătoarea4. Sonner l’effroy5, faire l’effroy6, însemna a trage clopotul de alarmă7; cuvântul însemna, la origine, stare de război: exfredus, apoi vestirea acestei stări prin tragerea clopotelor, deci semnal de alarmă și, în sfârșit, spaimă. Ce vacarm nemaipomenit trebuie să fi fost când toate bisericile și mânăstirile din Paris trăgeau clopotele de dimineață până seara, și chiar toată noaptea, pentru ca noul papă ales să pună capăt schismei sau ca să se facă pace între burgunzi și armagnaci.8

De un efect profund răscolitor trebuie să fi fost și procesiunile. Când erau vremuri grele, și erau des, se vedeau trecând procesiuni zi de zi, săptămâni de-a rândul. Când cearta fatală dintre casele de Orléans și de Burgundia9 a dus în cele din urmă la război civil fățiș, iar regele Carol al VI-lea a ridicat în 1412 oriflama10, ca să se ducă, împreună cu Ioan fără Frică, să-i bată pe armagnaci care, printr-o alianță încheiată cu Anglia, deveniseră trădători de țară, s-a dat poruncă la Paris, de îndată ce regele a ajuns pe teritoriu inamic, să se facă procesiuni zilnice. Acestea au ținut de la sfârșitul lui mai până în iulie, fiind organizate de fiecare dată de către alte grupuri, ordine sau bresle, de fiecare dată pe alte trasee, cu alte moaște: „les plus piteuses processions qui oncques eussent été veues de aage de homme“11. Toți umblau desculți și nemâncați, atât seniorii din Parlament, cât și săracii; cine putea ducea în mână o lumânare sau o făclie; întotdeauna luau parte și mulți copii. Și din satele din jurul Parisului veneau țăranii săraci, desculți, cale lungă. Lumea se alătura convoiului sau îl privea „en grant pleur, en grans lermes, en grant devocion“12. Și aproape în fiecare zi ploua cu găleata.13

Apoi mai erau intrările triumfale ale suveranilor, pregătite cu cea mai mare ingeniozitate posibilă. Și, în șir niciodată întrerupt, execuțiile. Excitația crudă și înduioșarea grosolană, pricinuite de eșafod, constituiau un element important în hrana spirituală a poporului. Era spectacol cu morală, împotriva fărădelegilor îngrozitoare, justiția născocea și pedepse îngrozitoare; un tânăr incendiator și asasin este pus, la Bruxelles, cu ajutorul unui lanț care se putea roti pe un inel în jurul unui par, înlăuntrul unui cerc de uscături aprinse. Condamnatul se dă el însuși poporului ca pildă, în cuvinte mișcătoare, „et tellement fit attendrir les coeurs que tout le monde fondoit en larmes de compassion“. „Et fut sa fin recommandée la plus belle que l’on avait oncques vue.“14 Messire Mansart du Bois, un armagnac care a fost decapitat în 1411 la Paris, în timpul terorii burgunzilor, nu numai că-i acordă călăului iertarea, pe care acesta i-o cere, după datini, dar îl și roagă pe călău să-l sărute. „Foison de peuple y avoit, qui quasi tous ploraient à chaudes larmes.“15 Adeseori, victimele erau fețe simandicoase; atunci, poporul resimțea satisfacția de a vedea strășnicia legilor și totodată un avertisment serios cu privire la nestatornicia măririi pământești, în chip mai viu decât i le-ar fi putut da orice dans macabru sau alt exemplu pictat. Stăpânirea avea grijă să nu lipsească nimic din ceea ce ar fi putut contribui la impresia produsă de spectacol: seniorii veneau să privească execuția, împodobiți cu însemnele măririi lor. Jean de Montaigu, grand maître d’hôtel16 al regelui, victima urii lui Ioan fără Frică, se îndreaptă spre eșafod, cocoțat într-o căruță, cu doi trâmbițași înainte; poartă costumul lui de ceremonie, glugă, houppelande17, jambiere pe jumătate albe, pe jumătate roșii și pinteni de aur la călcâie; de acești pinteni de aur va fi spânzurat apoi leșul decapitat. Canonicul bogat Nicolas d’Orgemont, victimă a răzbunării armagnacilor în 1416, este dus prin Paris într-o cotigă de gunoi, îmbrăcat într-o manta mare, violetă, cu glugă, ca să asiste la decapitarea a doi tovarăși de-ai lui, înainte de a fi el însuși osândit la întemnițare pe viață „au pain de doleur et à eaue d’angoisse“18. Capul lui maître Oudart de Bussy, care refuzase un loc în Parlament, este deshumat din porunca specială a lui Ludovic al XI-lea și dus, într-o glugă roșie îmblănită, „selon la mode des conseillers de Parlement“19, în piața din Hesdin, unde este expus, împreună cu o poezioară explicativă. Regele însuși scrie despre acest caz, făcând un haz lugubru.20

Mai curioase decât procesiunile și decât execuțiile erau predicile ținute de predicatorii ambulanți, care veneau din când în când să zguduie poporul prin cuvântul lor. Noi, cititorii de ziare, nu ne putem închipui decât cu greu efectul puternic al cuvântului asupra unei minți flămânde și neștiutoare. Predicatorul popular numit fratele Richard, care se prea poate s-o fi spovedit pe Ioana d’Arc, a predicat la Paris în 1429 timp de zece zile la rând. Începea la cinci dimineața și termina între zece și unsprezece, de cele mai multe ori în cimitirul „des Innocents“, sub ale cărui galerii era pictat faimosul dans macabru; stătea cu spatele la osuarele deschise, în care, deasupra porticului, erau stivuite la vedere hârcile.