Introducere

Când trăiam în Mexico City, la sfârșitul anilor ’40, orașul avea un milion de locuitori și era învăluit într-un aer limpede și scânteietor, cu un cer bătând în albastrul acela cu totul aparte care se potrivește atât de bine cu vulturii rotindu-se în zbor, cu sângele și cu nisipul — crudul, amenințătorul, neîndurătorul albastru mexican. Mi-a plăcut Mexico City din ziua în care am pus prima dată piciorul acolo. În 1949, viața era ieftină în capitala mexicană; orașul avea o colonie străină numeroasă, bordeluri și restaurante fabuloase, lupte de cocoși și coride — toate distracțiile imaginabile. Un burlac putea să trăiască foarte bine cu doi dolari pe zi. Procesul meu de la New Orleans, pentru posesie de heroină și marijuana, arăta atât de puțin promițător, încât m-am hotărât să nu apar la următoarea înfățișare și am închiriat un apartament într-un cartier liniștit și mic-burghez din Mexico City.

Știam că, din cauza termenului de prescripție, n-am să mai pot intra în Statele Unite în următorii cinci ani, așa că am făcut cerere pentru obținerea cetățeniei mexicane și m-am înscris la niște cursuri de arheologie mayașă și mexicană la Mexico City College. În calitate de veteran de război, GI Bill1 îmi acoperea costul cărților și al școlarizării, asigurându-mi și o alocație de șaptezeci și cinci de dolari pe lună. M-am gândit să devin fermier, sau poate să-mi deschid un bar la granița americană.

Orașul mă atrăgea. Zona mahalalelor nu era cu nimic mai prejos decât o așezare din Asia în privința mizeriei și a sărăciei lucii. Oamenii se căcau pe stradă, după care se tolăneau peste căcat și adormeau, pradă muștelor care le intrau și le ieșeau nestingherite din gură. Întreprinzătorii, nu de puține ori leproși, făceau focul la colțul străzii și găteau mâncăruri scârboase, imposibil de identificat și puțind îngrozitor, pe care le împărțeau apoi trecătorilor. Bețivii dormeau direct pe trotuarele străzii principale, fără ca vreun polițai să-i deranjeze. Mi se părea că toată lumea din Mexico City deprinsese la perfecție arta de a nu-și băga nasul unde nu-i fierbe oala. Dacă cineva voia să poarte monoclu sau baston, nu șovăia s-o facă, și nimeni nu căsca gura la el. Băiețași și tinerei se plimbau ținându-se de mână și nimeni nu le dădea vreo atenție. Nu că oamenilor nu le-ar fi păsat ce gândeau ceilalți; pur și simplu, mexicanii nu concepeau să fie criticați de vreun străin, și nici să critice purtarea celorlalți.

Mexicul era o cultură esențialmente orientală, oglindind două mii de ani de boli, sărăcie, degradare, prostie, sclavie, brutalitate, teroare fizică și psihică. Era sinistru, lugubru și haotic, haosul acela specific unui vis. Niciun mexican nu ajungea să-l cunoască cu adevărat pe un altul și, când un mexican omora pe cineva (ceea ce se întâmpla adesea), de obicei acela era cel mai bun prieten al său. Oricine avea chef purta pistol, și au fost cazuri în care polițiști beți care deschiseseră focul împotriva clienților unui bar au fost împușcați de civili înarmați. Polițiștii mexicani aveau tot atâta autoritate ca vatmanii.

Orice oficialitate putea fi coruptă, impozitele erau foarte mici, iar tratamentul medical extrem de rezonabil, pentru că doctorii își tot făceau reclamă și scădeau prețurile. Te vindecau de sculament pentru 2,40 dolari, sau puteai să-ți cumperi penicilină și să-ți faci singur injecțiile. Nu exista nicio lege care să restricționeze eliberarea medicamentelor fără rețetă, iar ace și seringi se găseau la tot pasul. Asta era pe vremea lui Alemán, când mordida2 era rege și o adevărată piramidă a mitei se înălța de la ultimul polițist de pe stradă până la Presidente. Totodată, Mexico City era capitala mondială a crimei, cu cea mai mare rată a omuciderilor pe cap de locuitor. Îmi amintesc de relatările pe care le citeam zilnic prin ziare, precum acestea:

Un campesino3 venit la oraș așteaptă autobuzul: pantaloni de in, sandale făcute dintr-o anvelopă, un ditamai sombreroul, o macetă la cingătoare. Lângă el, un bărbat care așteaptă și el autobuzul, îmbrăcat la costum, uitându-se tot timpul la ceas și bombănind furios. Campesino își trage maceta de la brâu și îi taie frumușel capul. Mai târziu avea să declare poliției: „Îmi tot arunca priviri muy feo4, așa că n-am mai putut să rabd.“ Evident, omul era supărat că întârzie autobuzul și se tot uita în zare, iar campesino i-a răstălmăcit gesturile, drept pentru care o căpățână s-a rostogolit în rigolă, rânjind înfiorător și arătându-și dinții de aur.

Doi campesinos stau nefericiți pe marginea drumului. N-au niciun chior pentru micul dejun. Dar ce să vezi: un băiat mână câteva capre. Unul din cei doi culege o piatră de pe jos și-i terciuiește băiatului creierii. Apoi duc caprele în cel mai apropiat sat și le vând. Poliția îi ridică pe când își mănâncă micul dejun.

Un bărbat locuiește într-o căsuță. Un străin îl întreabă care-i drumul spre Ayahuasca. „A, pe aici, señor.“ Îl poartă pe străin de ici-colo. „Drumul e chiar aici.“ Brusc, își dă seama că habar n-are unde e drumul, așa că de ce să se mai obosească? Ia un bolovan și-și ucide torționarul.

Campesinos făceau de petrecanie cu pietre și macete. Mult mai setoși de sânge erau însă politicienii și polițiștii aflați în afara serviciului, cu toții înarmați cu pistoale de calibrul 45. Trebuie să știi când să te arunci la podea. Iată altă întâmplare adevărată: un politico înarmat cu pistol află că gagica îl înșală, că se întâlnește cu cineva în barul unui hotel. Un puști american intră din întâmplare și se așază lângă ea, când macho-ul năvălește înăuntru: „CHINGOA!“5. Își smulge de la brâu pistolul de calibrul 45 și-l zboară pe băiat de pe scaun. Apoi târăsc corpul afară și-l aruncă în stradă, ceva mai încolo. Când sosesc gaborii, barmanul ridică din umeri și dă cu cârpa prin barul însângerat, spunând doar: „Malos, esos muchachos!“ („Ce oameni răi!“).

Fiecare țară are obiceiurile ei de căcat, precum omul legii din Sud care-și numără cioroii trimiși pe scaunul electric, iar sarcasticul macho mexican face față cu brio când vine vorba despre hidoșenie pură. Și mulți reprezentanți ai clasei de mijloc din Mexic sunt aproape la fel de groaznici ca orice burghez de pe lumea asta. Îmi amintesc că rețetele americane pentru narcotice erau de un galben strălucitor, ca bancnotele de o mie de dolari sau hârtiile de lăsare la vatră pe motive disciplinare. Odată încercam, împreună cu bătrânul Dave, să facem rost de medicamentele de pe o rețetă obținută aproape legal de la guvernul mexican. Primul farmacist peste care am dat s-a tras înapoi cu un rânjet batjocoritor: „No prestamos servicios a los viciosos!“ „Nu servim drogați!“

Am mers de la o farmacía la alta, simțindu-ne din ce în ce mai rău: „No, señor…“ Cred că ne-am plimbat câțiva kilometri buni.

— N-am mai fost în cartierul ăsta.

— Ei, hai să mai încercăm o dată.

În fine, am intrat într-o farmacía minusculă. Am scos receta din buzunar și o doamnă cu părul cărunt mi-a zâmbit. Farmacista și-a aruncat ochii peste rețetă și mi-a zis:

— Două minute, señor.

Ne-am așezat și am așteptat. Aveau mușcate la fereastră. Un băiețel mi-a adus un pahar cu apă, iar o pisică mi s-a frecat de picior. După o vreme, farmacista s-a întors cu morfina noastră.

— Gracias, señor.

Afară, cartierul părea acum ca dintr-un vis: micile farmacías dintr-o piață, lăzi și dughene pe trotuar, o pulquería6 la colț. Chioșcuri la care se vindeau lăcuste prăjite și acadele de mentă, înnegrite de muște. Băieți de la țară, în pantaloni de in imaculați și sandale de sfoară, cu fețe de culoarea aramei șlefuite și ochi negri sălbatici și inocenți, ca niște animale exotice, de o orbitoare frumusețe asexuată. Iată un băiat cu trăsături ascuțite și piele neagră, mirosind a vanilie, cu o gardenie după ureche. Da, ai găsit un pulărău. Dar te-ai bălăcit prin Orașul Căcatului ca să dai de el. Așa se-ntâmplă întotdeauna. Când ești gata-gata să crezi că pământul e populat doar de căcați, dai peste un pulărău.

Într-o zi, la opt dimineața, cineva mi-a bătut la ușă. M-am dus să deschid, în pijama; în prag stătea un inspector de la Imigrări.

— Îmbracă-te, ești arestat.

Se pare că vecina mea făcuse un ditamai raportul despre comportamentul meu turbulent de bețiv; în plus, era ceva în neregulă cu actele mele, și unde era nevasta mexicană pe care se presupunea c-o am? Polițiștii de la Imigrări erau chitiți să mă azvârle în pușcărie în vederea deportării ca străin indezirabil. Bineînțeles, totul se putea rezolva cu ceva bani, dar cel care mă interoga era însuși șeful departamentului care se ocupa cu deportările, așa că nu s-ar fi mulțumit cu firimituri. Până la urmă a trebuit să sar cu două sute de dolari. Întorcându-mă acasă de la Biroul Imigrări, mi-am imaginat cât ar fi trebuit să plătesc dacă aș fi avut vreo afacere în Mexico City.

M-am gândit la veșnicele probleme pe care le aveau cei trei americani, proprietarii barului Ship Ahoy. Gaborii veneau tot timpul pentru o mordida, după ei treceau inspectorii de la sanepid, apoi alți gabori care încercau să găsească ceva în neregulă la cârciumă ca să poată înhăța o șpagă zdravănă. L-au dus pe chelner în centru și l-au bătut de s-a căcat pe el. Voiau să știe unde era dosit cadavrul lui Kelly. Câte femei fuseseră violate în cârciumă? Cine adusese marijuana? Și așa mai departe. Kelly era un hipster din State care fusese împușcat în Ship Ahoy în urmă cu șase luni, se însănătoșise și acum se înrolase în armată. Nicio femeie nu fusese vreodată violată și nimeni nu fumase vreodată iarbă acolo. De-acum renunțasem definitiv la planurile mele de a deschide un bar în Mexic.