editori:
Magdalena Mărculescu
Silviu Dragomir
fondator:
Ion Mărculescu, 1994
director editorial:
Bogdan-Alexandru Stănescu
redactare:
Domnica Drumea
design:
Andrei Gamarț
director producție:
Cristian Claudiu Coban
dtp:
Gabriela Anghel
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.
Copyright © Pandora M, 2021, pentru traducerea în limba română
Titlul original: Faithful and Virtuous Night
Autor: Louise Glück, Copyright © 2014, Louise Glück
All rights reserved
O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti
Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
ISBN (print): 978-606-978-398-6
ISBN (epub): 978-606-978-503-4
Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI
În volum există unele omofonii imposibil de redat în limba română, precum cea din titlu și din poemul omonim, între cuvintele knight și night („my brother was reading a book he called / the faithful and virtuous night“), sau, în același registru, polisemii precum „made with my left hand — / «left» also, as «remaining»“.
Sperăm însă că am reușit să „echivalăm“ austeritatea și ambiguitățile de substanță ale volumului.
Mai întâi ne-am despuiat de bunurile lumești, după cum ne-nvață Sf. Francisc,
așa încât sufletele să nu ne fie distrase
de câștig sau de pierdere, dar și pentru ca
trupurile să poată străbate ușor
trecătorile de munte, a trebuit apoi să discutăm
încotro, unde-am putea merge, a doua-ntrebare fiind
de-ar trebui s-avem un scop, la care
mulți dintre noi au protestat îndârjiți că un asemenea scop
ar corespunde bunurilor lumești, fiind adică limitare ori constrângere,
pe când ceilalți au spus că tocmai acest cuvânt ne sfințea
pelerini, iar nu rătăcitori: în mintea noastră, cuvântul era tradus
ca un vis, un ceva-căutat, așa că prin concentrare l-am fi putut zări
licărind printre pietre, fără să trecem orbi pe lângă el; fiece
nouă problemă am dezbătut-o la fel, plenar, cu argumente aruncate dintr-o parte-n alta,
așa c-am devenit, zic unii, mai puțin flexibili, mai resemnați,
soldați într-un război inutil. Și neaua s-a așternut pe noi, vânturile ne-au bătut,
apoi cu vremea s-au domolit — unde fusese zăpadă, multe flori au răsărit,
și unde stelele luciseră, soarele-a urcat peste coronamentul copacilor,
așa c-am avut din nou umbră; de multe ori s-a-ntâmplat așa.
Și ploaie, și potop câteodată, și avalanșe, în care
unii dintre noi au dispărut, și câteodată păream să fi
ajuns la un acord, cu urcioarele de apă
aburcate pe umăr; dar întotdeauna acel moment trecea, așa că
(după mulți ani) eram încă-n prima fază, încă
ne pregăteam să pornim într-o călătorie, dar eram schimbați;
o puteam vedea unii la alții; ne schimbaserăm deși
nu făcuserăm un pas, și cineva a spus, ah, uite cât am îmbătrânit, călătorind
doar dinspre zi spre noapte, nici înainte, nici în lături, iar asta părea
în mod ciudat, miraculos. Iar cei ce credeau c-avem nevoie de un scop
credeau că acesta este scopul, iar cei ce credeau că trebuie să rămânem liberi
pentru a afla adevărul credeau că acesta fusese revelat.
1.
Mi-am dat seama, într-o noapte, pe când adormeam,
c-o terminasem cu toate aventurile
cărora le fusesem atâta timp sclavă. Ai terminat cu dragostea?
a murmurat inima mea. La care-am răspuns că multe descoperiri profunde
ne-așteaptă, sperând, în același timp, să nu-mi ceară
exemple. Pentru că nu aveam. Dar credința-n existența lor —
asta era, cu siguranță, ceva.
2.
A doua noapte mi-a adus același gând,
de data asta despre poezie, iar în nopțile ce au urmat
diferite alte pasiuni și senzații au fost, la fel,
lăsate deoparte pe vecie, și-n fiecare noapte inima mea
își deplângea viitorul, ca un copilaș lipsit de jucăria preferată.
Dar aceste despărțiri, am spus, fac parte din natura lucrurilor.
Și iar am vorbit despre vastele teritorii
ce se deschid în fața noastră odată cu fiece rămas-bun. Și cu acea frază am devenit
un cavaler glorios călărind în apus, iar inima
mi-a devenit armăsarul.
3.
Intram, vei înțelege, în regatul morții,
deși, de ce era peisajul lui atât de convențional
nu știam să spun. Și aici zilele erau foarte lungi
pe când anii foarte scurți. Soarele se scufunda în spatele piscului îndepărtat.
Stelele străluceau, luna poleită creștea și descreștea. Apoi
mi-au apărut chipuri din trecut:
mama și tata, surioara mea pe când era copilă; se pare că nu
terminaseră ce aveau să-mi spună, deși acum
puteam să-i aud pentru că inima-mi tăcuse.
4.
În acest moment, am ajuns la prăpastie
însă cărarea, am văzut, nu cobora spre a trece dincolo;
mai curând, însă, netezită, continua la aceeași înălțime
cât vedeai cu ochii, deși treptat
muntele ce-o purta se risipise complet
așa încât m-am trezit călărind domol în aer —
peste tot prin jur, cei morți mă aplaudau, bucuria de a-i fi găsit
umbrită de sarcina de a le răspunde —
5.
Așa cum fuseserăm cu toții carne, de-a valma,
acum abur eram.
Așa cum fuseserăm mai înainte obiecte cu umbră,
acum eram substanță fără formă, chimicale evaporate.
De două ori a nechezat inima mea,
sau poate de două ori a negat — era greu de spus.
6.
Aici viziunea a luat sfârșit. Eram în pat, soarele dimineții
se-nălța mulțumit, pilota din puf
mi se-aduna în troiene albe peste picioare.
Fuseseși cu mine — în cealaltă pernă era o scobitură.
Scăpaserăm de moarte — ori asta o fi fost priveliștea din prăpastie?
O luminiță apare pe cer
dintr-odată, printre
două crengi de pin, acele lor fine
desenate acum pe suprafața strălucitoare
și deasupra acestui
paradis înalt, împănat
Adulmecă aerul. Acesta e mirosul pinului alb,
cel mai intens atunci când vântul îl răscolește,
iar sunetul ce-l scoate e la fel de straniu,
ca sunetul vântului într-un film —
Umbre mișcătoare. Frânghiile
își scot sunetul lor. Ce auzi acum
va fi sunetul privighetorii, chordata,
bărbătușul curtează femela —
Frânghiile mișcă. Hamacul
se leagănă-n vânt, strâns
legat între doi pini.
Adulmecă aerul. Acesta este mirosul pinului alb.
Vocea mamei mele o auzi,
ori e doar zgomotul pe care-l fac copacii
când trece vântul prin ei?
Că oare ce sunet ar putea să scoată
de ar trece prin nimic?
Noapte credincioasă și virtuoasă
Povestea mea începe foarte simplu: vorbeam și eram fericită.
Sau: vorbeam, deci eram fericită.
Sau: eram fericită, deci vorbeam.
Eram ca o lumină puternică ce traversează o cameră întunecată.
Dacă e așa de greu să încep, imaginează-ți cum îmi va fi să închei — Pe patul meu, cearșafuri imprimate cu iahturi colorate
inducând, simultan, viziuni ale aventurii (sub forma unor explorări)
și senzații de blândă legănare, ca-ntr-un scrânciob.
Primăvară, și draperiile flutură.
Adierile pătrund în cameră, aducând primele insecte.
Zumzetul ca o rugăciune.
Amintiri
esențiale dintr-o memorie cuprinzătoare.
Puncte de limpezime într-o pâclă de ceață, vizibile cu intermitență,
ca un far a cărui unică misiune
e să emită un semnal.
Dar care e de fapt rațiunea farului?
Acesta este nordul, spune el.
Și nu: eu sunt portul unde tragi în siguranță.
Spre iritarea lui, împărțeam camera asta cu fratele meu mai mare.
Ca să mă pedepsească pentru că exist, mă ținea trează, citind
povești de aventuri la lumina gălbuie a lămpii de veghe.
Obiceiurile de demult: fratele meu, pe partea lui de pat,
supus, dar din proprie voință,
capul luminat, aplecat deasupra brațelor, chipul în întuneric —
La vremea despre care vorbesc,
fratele meu citea o carte căreia-i spunea
noapte credincioasă și virtuoasă.
Aceasta să fi fost noaptea-n care el citea, în care eu stăteam trează?
Nu — era o noapte de demult, un lac al beznei din care
o stânc-a răsărit, iar din stâncă
o sabie a crescut.
În mintea mea, un du-te-vino de senzații,
un zumzet stins, ca al insectelor.
Când nu-l urmăream pe fratele meu, stăteam în pătuțul pe care-l împărțeam
fixând tavanul — niciodată
partea mea preferată a camerei. Îmi amintea
de tot ce nu vedeam, de cer, evident, dar și mai dureros
de părinții mei stând pe nori albi, purtând hainele lor albe de călătorie.
Totuși, și eu călătoream,
în cazul de față imperceptibil
din noaptea aceea și până-n dimineața următoare,
și eu aveam o ținută specială:
pijamale cu dungi.
Imaginează-ți, de vrei, o zi de primăvară.
O zi nevinovată: ziua mea de naștere.
Jos, trei cadouri pe masa din bucătărie.
Într-o cutie, batistuțe călcate, cu monogramă.
În a doua, creioane colorate aranjate
pe trei rânduri, ca-ntr-o fotografie de școală.
În ultima cutie, o carte intitulată Prima mea carte de citit.
Mătușa mea a împăturit hârtia de împachetat cu model;
panglicile au fost rulate în trei ghemuri elegante.
Fratele meu mi-a dat un baton de ciocolată
învelit în staniol.
Apoi, dintr-odată, am rămas singură.
Poate că ocupația unui copil foarte mic
este să observe și să asculte:
Din punctul acesta de vedere, toată lumea era ocupată —
am ascultat sunetele variate scoase de păsările pe care le hrăneam,
triburile de insecte ce eclozau, cele mici
târându-se de-a lungul pervazului, și de sus
mașina de cusut a mătușii mele care
dădea găuri într-un morman de rochii —
Neliniștită, ești neliniștită?
Aștepți ca ziua să se sfârșească, aștepți ca fratele tău să se-ntoarcă la cartea lui?
Să revină noaptea, credincioasă, virtuoasă,
să lecuiască, pentru scurt timp, schisma dintre
tine și părinții tăi?
Asta nu s-a întâmplat, bineînțeles, imediat.
Până atunci, era ziua mea;
cumva, începutul luminos a devenit
interminabilul mijloc.
Vreme blândă pentru final de-april. Nori
pufoși deasupra capului, plutind printre meri.
Am luat Prima mea carte de citit, ce părea să fie
o poveste despre doi copii — nu știam să citesc cuvintele.
Pe-a treia pagină a apărut un câine.
Pe-a cincea era o minge — unul dintre copii
o aruncase mai sus decât părea posibil, și atunci
câinele s-a înălțat, plutind pe cer după minge.
Asta părea să fie povestea.
Am dat paginile. Când am terminat
am luat-o de la capăt, așa încât povestea a căpătat o formă circulară,
asemenea zodiacului. Mă amețea. Mingea galbenă
părea promiscuă, la fel de
confortabilă în mâinile băiatului și-n gura câinelui —
Brațe, pe sub mine, mă ridică.
Ar fi putut fi brațele oricui,
ale unui bărbat, ale unei femei.
Lacrimi îmi picură pe pielea dezvelită. Lacrimile cui?
Sau eram afară în ploaie, așteptând mașina?
Ziua devenise instabilă.
În marele albastru apăruseră fisuri, sau,
mai precis, nori negri improbabili
s-au impus pe fondul de azur.