Nota traducătorului

În volum există unele omofonii imposibil de redat în limba română, precum cea din titlu și din poemul omonim, între cuvintele knight și night („my brother was reading a book he called / the faithful and virtuous night“), sau, în același registru, polisemii precum „made with my left hand — / «left» also, as «remaining»“.

Sperăm însă că am reușit să „echivalăm“ austeritatea și ambiguitățile de substanță ale volumului.

Parabolă

Mai întâi ne-am despuiat de bunurile lumești, după cum ne-nvață Sf. Francisc,

așa încât sufletele să nu ne fie distrase

de câștig sau de pierdere, dar și pentru ca

trupurile să poată străbate ușor

trecătorile de munte, a trebuit apoi să discutăm

încotro, unde-am putea merge, a doua-ntrebare fiind

de-ar trebui s-avem un scop, la care

mulți dintre noi au protestat îndârjiți că un asemenea scop

ar corespunde bunurilor lumești, fiind adică limitare ori constrângere,

pe când ceilalți au spus că tocmai acest cuvânt ne sfințea

pelerini, iar nu rătăcitori: în mintea noastră, cuvântul era tradus

ca un vis, un ceva-căutat, așa că prin concentrare l-am fi putut zări

licărind printre pietre, fără să trecem orbi pe lângă el; fiece

nouă problemă am dezbătut-o la fel, plenar, cu argu­mente aruncate dintr-o parte-n alta,

așa c-am devenit, zic unii, mai puțin flexibili, mai resemnați,

soldați într-un război inutil. Și neaua s-a așternut pe noi, vânturile ne-au bătut,

apoi cu vremea s-au domolit — unde fusese zăpadă, multe flori au răsărit,

și unde stelele luciseră, soarele-a urcat peste corona­mentul copacilor,

așa c-am avut din nou umbră; de multe ori s-a-ntâmplat așa.

Și ploaie, și potop câteodată, și avalanșe, în care

unii dintre noi au dispărut, și câteodată păream să fi

ajuns la un acord, cu urcioarele de apă

aburcate pe umăr; dar întotdeauna acel moment trecea, așa că

(după mulți ani) eram încă-n prima fază, încă

ne pregăteam să pornim într-o călătorie, dar eram schimbați;

o puteam vedea unii la alții; ne schimbaserăm deși

nu făcuserăm un pas, și cineva a spus, ah, uite cât am îmbătrânit, călătorind

doar dinspre zi spre noapte, nici înainte, nici în lături, iar asta părea

în mod ciudat, miraculos. Iar cei ce credeau c-avem nevoie de un scop

credeau că acesta este scopul, iar cei ce credeau că trebuie să rămânem liberi

pentru a afla adevărul credeau că acesta fusese revelat.

O aventură

1.

Mi-am dat seama, într-o noapte, pe când adormeam,

c-o terminasem cu toate aventurile

cărora le fusesem atâta timp sclavă. Ai terminat cu dragostea?

a murmurat inima mea. La care-am răspuns că multe descoperiri profunde

ne-așteaptă, sperând, în același timp, să nu-mi ceară

exemple. Pentru că nu aveam. Dar credința-n existența lor —

asta era, cu siguranță, ceva.

2.

A doua noapte mi-a adus același gând,

de data asta despre poezie, iar în nopțile ce au urmat

diferite alte pasiuni și senzații au fost, la fel,

lăsate deoparte pe vecie, și-n fiecare noapte inima mea

își deplângea viitorul, ca un copilaș lipsit de jucăria preferată.

Dar aceste despărțiri, am spus, fac parte din natura lucrurilor.

Și iar am vorbit despre vastele teritorii

ce se deschid în fața noastră odată cu fiece rămas-bun. Și cu acea frază am devenit

un cavaler glorios călărind în apus, iar inima

mi-a devenit armăsarul.

3.

Intram, vei înțelege, în regatul morții,

deși, de ce era peisajul lui atât de convențional

nu știam să spun. Și aici zilele erau foarte lungi

pe când anii foarte scurți. Soarele se scufunda în spatele piscului îndepărtat.

Stelele străluceau, luna poleită creștea și descreștea. Apoi

mi-au apărut chipuri din trecut:

mama și tata, surioara mea pe când era copilă; se pare că nu

terminaseră ce aveau să-mi spună, deși acum

puteam să-i aud pentru că inima-mi tăcuse.

4.

În acest moment, am ajuns la prăpastie

însă cărarea, am văzut, nu cobora spre a trece dincolo;

mai curând, însă, netezită, continua la aceeași înălțime

cât vedeai cu ochii, deși treptat

muntele ce-o purta se risipise complet

așa încât m-am trezit călărind domol în aer —

peste tot prin jur, cei morți mă aplaudau, bucuria de a-i fi găsit

umbrită de sarcina de a le răspunde —

5.

Așa cum fuseserăm cu toții carne, de-a valma,

acum abur eram.

Așa cum fuseserăm mai înainte obiecte cu umbră,

acum eram substanță fără formă, chimicale evaporate.

De două ori a nechezat inima mea,

sau poate de două ori a negat — era greu de spus.

6.

Aici viziunea a luat sfârșit. Eram în pat, soarele dimineții

se-nălța mulțumit, pilota din puf

mi se-aduna în troiene albe peste picioare.

Fuseseși cu mine — în cealaltă pernă era o scobitură.

Scăpaserăm de moarte — ori asta o fi fost priveliștea din prăpastie?

Trecutul

O luminiță apare pe cer

dintr-odată, printre

două crengi de pin, acele lor fine

desenate acum pe suprafața strălucitoare

și deasupra acestui

paradis înalt, împănat

Adulmecă aerul. Acesta e mirosul pinului alb,

cel mai intens atunci când vântul îl răscolește,

iar sunetul ce-l scoate e la fel de straniu,

ca sunetul vântului într-un film —

Umbre mișcătoare. Frânghiile

își scot sunetul lor. Ce auzi acum

va fi sunetul privighetorii, chordata,

bărbătușul curtează femela —

Frânghiile mișcă. Hamacul

se leagănă-n vânt, strâns

legat între doi pini.

Adulmecă aerul. Acesta este mirosul pinului alb.

Vocea mamei mele o auzi,

ori e doar zgomotul pe care-l fac copacii

când trece vântul prin ei?

Că oare ce sunet ar putea să scoată

de ar trece prin nimic?

Noapte credincioasă și virtuoasă

Povestea mea începe foarte simplu: vorbeam și eram fericită.

Sau: vorbeam, deci eram fericită.

Sau: eram fericită, deci vorbeam.

Eram ca o lumină puternică ce traversează o cameră întunecată.

Dacă e așa de greu să încep, imaginează-ți cum îmi va fi să închei — Pe patul meu, cearșafuri imprimate cu iahturi colorate

inducând, simultan, viziuni ale aventurii (sub forma unor explorări)

și senzații de blândă legănare, ca-ntr-un scrânciob.

Primăvară, și draperiile flutură.

Adierile pătrund în cameră, aducând primele insecte.

Zumzetul ca o rugăciune.

Amintiri

esențiale dintr-o memorie cuprinzătoare.

Puncte de limpezime într-o pâclă de ceață, vizibile cu intermitență,

ca un far a cărui unică misiune

e să emită un semnal.

Dar care e de fapt rațiunea farului?

Acesta este nordul, spune el.

Și nu: eu sunt portul unde tragi în siguranță.

Spre iritarea lui, împărțeam camera asta cu fratele meu mai mare.

Ca să mă pedepsească pentru că exist, mă ținea trează, citind

povești de aventuri la lumina gălbuie a lămpii de veghe.

Obiceiurile de demult: fratele meu, pe partea lui de pat,

supus, dar din proprie voință,

capul luminat, aplecat deasupra brațelor, chipul în întuneric —

La vremea despre care vorbesc,

fratele meu citea o carte căreia-i spunea

noapte credincioasă și virtuoasă.

Aceasta să fi fost noaptea-n care el citea, în care eu stăteam trează?

Nu — era o noapte de demult, un lac al beznei din care

o stânc-a răsărit, iar din stâncă

o sabie a crescut.

În mintea mea, un du-te-vino de senzații,

un zumzet stins, ca al insectelor.

Când nu-l urmăream pe fratele meu, stăteam în pătuțul pe care-l împărțeam

fixând tavanul — niciodată

partea mea preferată a camerei. Îmi amintea

de tot ce nu vedeam, de cer, evident, dar și mai dureros

de părinții mei stând pe nori albi, purtând hainele lor albe de călătorie.

Totuși, și eu călătoream,

în cazul de față imperceptibil

din noaptea aceea și până-n dimineața următoare,

și eu aveam o ținută specială:

pijamale cu dungi.

Imaginează-ți, de vrei, o zi de primăvară.

O zi nevinovată: ziua mea de naștere.

Jos, trei cadouri pe masa din bucătărie.

Într-o cutie, batistuțe călcate, cu monogramă.

În a doua, creioane colorate aranjate

pe trei rânduri, ca-ntr-o fotografie de școală.

În ultima cutie, o carte intitulată Prima mea carte de citit.

Mătușa mea a împăturit hârtia de împachetat cu model;

panglicile au fost rulate în trei ghemuri elegante.

Fratele meu mi-a dat un baton de ciocolată

învelit în staniol.

Apoi, dintr-odată, am rămas singură.

Poate că ocupația unui copil foarte mic

este să observe și să asculte:

Din punctul acesta de vedere, toată lumea era ocupată —

am ascultat sunetele variate scoase de păsările pe care le hrăneam,

triburile de insecte ce eclozau, cele mici

târându-se de-a lungul pervazului, și de sus

mașina de cusut a mătușii mele care

dădea găuri într-un morman de rochii —

Neliniștită, ești neliniștită?

Aștepți ca ziua să se sfârșească, aștepți ca fratele tău să se-ntoarcă la cartea lui?

Să revină noaptea, credincioasă, virtuoasă,

să lecuiască, pentru scurt timp, schisma dintre

tine și părinții tăi?

Asta nu s-a întâmplat, bineînțeles, imediat.

Până atunci, era ziua mea;

cumva, începutul luminos a devenit

interminabilul mijloc.

Vreme blândă pentru final de-april. Nori

pufoși deasupra capului, plutind printre meri.

Am luat Prima mea carte de citit, ce părea să fie

o poveste despre doi copii — nu știam să citesc cuvintele.

Pe-a treia pagină a apărut un câine.

Pe-a cincea era o minge — unul dintre copii

o aruncase mai sus decât părea posibil, și atunci

câinele s-a înălțat, plutind pe cer după minge.

Asta părea să fie povestea.

Am dat paginile. Când am terminat

am luat-o de la capăt, așa încât povestea a căpătat o formă circulară,

asemenea zodiacului. Mă amețea. Mingea galbenă

părea promiscuă, la fel de

confortabilă în mâinile băiatului și-n gura câinelui —

Brațe, pe sub mine, mă ridică.

Ar fi putut fi brațele oricui,

ale unui bărbat, ale unei femei.

Lacrimi îmi picură pe pielea dezvelită. Lacrimile cui?

Sau eram afară în ploaie, așteptând mașina?

Ziua devenise instabilă.

În marele albastru apăruseră fisuri, sau,

mai precis, nori negri improbabili

s-au impus pe fondul de azur.