editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Dan Crăciun

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-395-5

ISBN (epub): 978-606-978-506-5

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Născut în ’02

CÎND ÎNTORC CAPUL peste umărul vremii și privesc cu gîndul departe departe, ca printr-un binoclu răsturnat, mă văd într-o rochiță albă cu buline cît buricul degetului, roșii, iar pe cap o pălărie, de asemenea albă, cu borurile foarte mari răsucite în sus ca un jghiab. Mama coboară de pe ceardac pe scări îmbrăcate în frunze de iederă. Mama e frumoasă. O cheamă Steluța. Peste foarte mulți ani am aflat că nu e numele ei de botez, ci acel pe care i-l dăduse tata pe cînd erau în lume ea singură și el. Eu îi spuneam Pelucia și Pelucia de Rajah. Cum am ajuns la această poreclă nu-mi dau seama. Dar numele a rămas: așa i-au zis cu timpul toată familia și cunoscuții. Creasem un fel de distih în care exista un cuvînt inexistent. Nu l-am rostit în fața nimănui, dar mi-l repetam în gînd sau șoptit: Pelucica de Rajah/ Dulce ca un mapiah. În ziua cînd o revăd e îmbrăcată într-o rochie albă, foarte lungă, strînsă pe talie și sprijină pe umăr o umbreluță de mătase albă. E vară. Facem o plimbare pînă la mutăr, adică la bunica din partea mamei. Acum voi trece fără frică pe lîngă zăplazul Băncii Naționale; cerșetorul nu mă va amenința răsucind briceagul: „Uite-așa am să te tai!“. Cînd trebuie să fac drumul singur, îmi iau inima în dinți. Trec foarte repede, ferindu-i picioarele cum ai ocoli o băltoacă. La bunica mă pot duce și prin altă stradă, prin Alexandru Ioan Cuza, se cheamă „pe din dos“. Dar și pe aici am supărări. La jumătatea uliței acesteia pietruite cu bolovani de rîu, răsar o droaie de băieți de vîrsta mea și mai mari, îmbrăcați în zdrențe, murdari și plini de bube pe la gură, pe picioare. Ei mă înconjoară și, sărind într-un picior, bătînd din palme, îmi strigă: „Alecu colțun! Alecu colțun!“. Pentru că port în picioare ciorapi. Vreme îndelungată nu am înțeles ce vrea să însemne această vînzoleală tumultuoasă, acest iureș. Eu îi cam invidiam pentru că se tăvăleau nestingheriți în praful uliței. Încercările mele de a mă apropia de ei eșuau din cauză că… purtam ciorapi. Atunci mă grăbeam să dispar. (Cam tot pe atunci, în altă mahala a Dorohoiului, un alt băiețaș desculț, Buiumaș Croitoru, invidia și disprețuia, la rîndu-i, pe copiii care purtau colțuni. Peste cîțiva ani drumurile noastre se vor întretăia. În gimnaziu, o prietenie strînsă avea să mă lege de cel care va deveni prozatorul și publicistul Ion Călugăru.)

Mult îmi plăcea la mutăr. Și ea mă iubea mult. Îmi făcea toate pe plac. Seară de seară îmi spunea povești. Mai ales aceea cu „fata moșului și a babei“. Nu mă săturam ascultînd-o. Ea nu sărea nici un cuvințel; iar dacă așa ceva se întîmpla, eu i-l aminteam și ea repeta fraza completă, de astă dată. Dar niciodată n-am știut cînd pleca de lîngă mine. Poveștile erau de două feluri. Ea mă-ntreba, în prealabil, cum doresc să fie: „scurtă și frumoasă? sau lungă și urîtă?“. Eu totdeauna eram pentru una oricît de urîtă, numai lungă să fie. Și niciodată nu-mi amintesc să fi fost urîtă povestea ce îmi șușotea. Astea se petreceau acasă, la părinți, seară de seară. Bunicii locuiau în trei odăițe. Strada se chema Birjarilor și pornea chiar din inima tîrgului, unde mulți ani era un mare loc viran acoperit vara de nalbă, din ale cărei frunze îmi împleteam cununi trecînd codița fiecărei frunze printr-o butonieră făcută în codița frunzei precedente. Intram în casă cu trei-patru rînduri de ghirlande în jurul gîtului. La bunici totul era deosebit, foarte frumos și parcă misterios. Pragul casei era lat cît o gheretă de santinelă. Spre seară bunica stătea pe un scaun „să ia aer“. Ca să urc trebuia să fiu săltat. În odaia din față, pe masa ovală de cireș acoperită cu o fețișoară verde, era o călimară în chipul unei jumătăți de portocală, din sticlă cu buburuze peste care îmi plăcea să lunec unghia. Apoi mă fascina dulăpașul crescut în perete, cu geamuri prin care se străvedeau diferite obiecte, felurite pahare, mai mari și mai mici, din cristal gros și cu muchii drepte. Unele pahare aveau și ele buburuze. Bunica scotea unul cu picior, chiseaua cu dulceață de cireși amare sau pelteaua de coarne sau gutui — pe alese — și mă trata. Iar apa era grozavă, nu prea rece dar gustoasă, doar era cumpărată cu cofa de la sacagiu, care o aducea „de la pompă“. Mult îmi plăcea mie s-aud cum spune bunica „de la pompă“, cu mîndrie, și mai ales să văd ce-i acolo, cum e acolo la pompă. Bunica îmi făcea toate gusturile și nici o observație. Niciodată nu mi-a pus condiții sau să-mi fi cerut să fac ceva ce nu era pe placul meu. La ea mîncam diferite sălăți cu ceapă care mie-mi plăceau mult, iar în casă la noi nu se pomenea de ele fiindcă mama avea o teribilă aversiune față de această legumă. În odaia dinspre stradă găseam uneori două-trei cucoane care veneau la probă sau să le ia bunicul măsura. Bunicul era veșnic cu metrul petrecut peste gît ca un fular, plin de fire de ață albă și bolduri cu capete de diferite culori înfipte în reverul sacoului și unul între dinți. Cu cîtă dexteritate mînuia el o bucată de tibișir alb-vinețiu și turtită ca un biscuit. Cucoanele mă mîngîiau, mă lăudau că m-am făcut mare și scuipau — ptiu, ptiu — asupră-mi a nedeochi. Și bunicul era foarte bun. Barba care-i împrejmuia obrazul îl făcea să semene cu profesorii din albumele cu medici francezi din sala de așteptare a tatei. Bunicul îmi impunea respect, mai ales pentru agilitatea cu care mînuia acele cu gămălie. Cînd lua măsură, nu trebuia deranjat. El însemna pe o margine de ziar niște cifre pocite cu un creion tocit și parcă le desena.

Camera cealaltă era mai întunecoasă fiindcă nu avea ferestre. Două paturi lăsau între ele loc de trecere spre încăperea din fund. Acolo era atelierul de croitorie. Vai, cîte mai încăpeau în odăița aceea! O masă mare de pe care niciodată nu lipsea un foarfece uriaș, două mașini de cusut „Singer“ și o măsuță îngustă cît o scîndură și cu margini mai înălțate, tivite cu laisturi. Era plină de mosoare mai mici și mai mari, unele chiar uriașe, de toate culorile. „Asta e țvirn“, spunea bunicul cu un fel de mîndrie, „nu ață“. Pe piatra care era și prag spre curticică, fierul de călcat aștepta plin de cărbuni încinși și prevăzut cu un burlan de tablă care îmi ajungea pînă la șale. Acolo, în jurul măsuței lunguiețe, cîteva fete stăteau încovoiate și coseau, descoseau, chicoteau. De aici plecam încărcat cu daruri: fetele aveau grijă să-mi păstreze toate mosoarele folosite, iar Malca, ucenica cea mai tînără și mai veselă, îmi oferea din „mama mosoarelor“. Era de-ajuns să le prind cu o sfoară și aveam cea mai strașnică jucărie. Uneori bunica mă așeza la măsuța din curte și-mi scotea dintr-o ulcicuță puțină pacea de pui, o sărmăluță și mămăliguță cenușie din făină de hrișcă peste care se topea o bucățică de unt, alteori niște sărmăluțe în frunză de viță sau o mîncărică — să-ți lingi degetele — cu stafide și smochine, iar alteori morcovi tăiați mărunt și prăjiți în miere. „Dar acasă nu cumva să spui că ești sătul; să stai la masă, că altfel tata se supără pe mine“ — avea grijă să mă avertizeze bunica. Eu îi făgăduiam, pentru că o mîncare așa gustoasă cum făcea ea eram sigur că nu mai există pe lume. Și nici nu mai există: pentru că de peste un sfert de veac mutăr a trecut în lumea umbrelor și mai trăiește doar în amintirea mea. Și în amintire au rămas farfurioara cu floricele albastre și furculița mică și feliile de coilici de casă, așa cum mi le punea alături pe un șervețel alb ca zăpada. Joile, cînd se cocea pîine la noi acasă, bunica pregătea aluatul pentru baclavale și ștrudel, cum îi spunea plăcintei cu mere. Aluatul de baclava era întins cu făcălețul în foițe subțiri, subțiri ca hîrtia de țigară și mari cît roata carului. Cînd făcea prea multe ochiuri, adică plesnea pe alocurea, mama și bunica se mîhneau grozav. Era subiect de discuție.

M-AM NĂSCUT ÎN BUCUREȘTI ca fiu de doctorand, căci tata abia peste un an își va susține teza de doctor în medicină și chirurgie. În 1902, august în 8 pe stil vechi (deci 21 după stilul nou). Oricum, zodia leului. Zodia îmi conferă multe și minunate calități. Acum, la apusul vieții, aș putea verifica zodiacul; dar, mai bine să trec la adevăruri concrete.

În acel an al primului meu scîncet — mama avea 19 ani; tata, 31 — în țară guverna Dimitrie Sturdza, omul cu degetul magnetic, deci național-liberal. Se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Ion Heliade. La Metz se experimenta o nouă pușcă automată cu 300 de lovituri pe minut, deci cu efectul a 40 de trăgători. La Național se reprezenta Cîinii, piesa acelui om iute, cu chipul în lamă de iatagan și mult prețuit în acea vreme, Haralamb G. Lecca — cu marele Nottara protagonist. La Facultatea de litere se inaugura cursul de Istoria literaturii italiene. Un delapidator, Manolescu, a fugit peste graniță cu 74.000 de lei. Se comemora 100 de ani de la nașterea lui Victor Hugo. În țară s-au desființat accizele. Marconi încearcă o comunicare T.F.F. pe 5.000 de km distanță (peste Atlantic). În Belgia, regele e partizanul acordării votului universal; guvernul se opune.