Lui Bob și Liddie

— și lui Clio

Partea I. PRĂBUȘIREA VALORII VIEȚII OMENEȘTI

Preliminarii

Iată mai jos a doua frază din Recolta durerii: colectivizarea sovietică și teroarea prin foamete de Robert Conquest:

Acest lucru se vede cu atât mai bine în cazul de față, deoarece în acțiunile înregistrate aici aproximativ douăzeci de vieți umane s-au irosit nu pentru fiecare cuvânt, ci pentru fiecare literă din această carte.1

Doar fraza de mai sus reprezintă 3540 de vieți. Cartea are 414 pagini.

„Mâncau chiar și bălegar de cal — adesea găseau aici boabe de grâu.“ (1 060 de vieți). „Oleg Voițîșhovski și-a salvat familia (…) mâncând carne de cal — cai de la colectivă, uciși de răpciugă, și de alte boli.“ (1 940 de vieți). Conquest citează din romanul eseistic-documentar Panta rhei al lui Vasili Grossman: „Fețișoarele copiilor erau bătrânicioase, chinuite, de parcă trăiseră pe lume 70 de ani; dar către primăvară nici fețișoare nu mai aveau — aveau parcă ba un cap de pasăre cu cioc, ba o mutră de broscoi, cu buze subțiri și mari, de porcan cu gura căscată.“2 (4 140 de vieți). Și Grossman continuă:

În câte o izbă se duce război. Fiecare îl urmărește pe fiecare, fiecare fură firimiturile celuilalt. Soția e împotriva soțului, soțul — contra soției. Mama își urăște copiii. Iar în altă izbă domnește dragostea de neclintit. Am văzut și așa ceva — patru copii, iar mama le spunea povești ca ei să uite de foame, deși ea însăși de-abia își mai mișca buzele. Îi lua în brațe, cu toate că nici mâinile nu și le mai putea ridica. În ea rămăsese numai dragostea. Și oamenii au băgat de seamă — unde era ură, se murea mai repede. Eh, dar nici dragostea n-a ajutat. A murit tot satul, până la ultimul om. N-a mai rămas nici urmă de viață.3

În felul ăsta: 10 260 de vieți. Canibalismul se practica — și era pedepsit — pe scară largă. Însă nu toți acești antropofagi mizerabili au primit pedeapsa capitală. La sfârșitul anilor 1930, 325 de canibali din Ucraina încă ispășeau condamnări de închisoare pe viață în lagărele de muncă baltice.

Foametea a fost impusă: țăranii au fost deposedați de mâncare. Pe 11 iunie 1933, ziarul ucrainean Vesti a lăudat un membru „vigilent“ al poliției secrete pentru demascarea și arestarea unui „sabotor fascist“ care ascunsese niște pâine într-o scobitură de sub o grămadă de trifoi. Cuvântul acela, fascist. O sută patruzeci de vieți.

În paginile acestea, prepozițiile nevinovate de tipul la sau spre reprezintă uciderea a șase sau șapte familii mari. Există o singură carte importantă despre acest subiect — a lui Conquest. Încă o dată: are 414 pagini.

Scrisori de acreditare

Sunt un romancier și critic în vârstă de cincizeci și doi de ani, care a citit recent câțiva metri de cărți despre experimentul sovietic. Pe 31 decembrie 1999, împreună cu Tony Blair și regina, am luat parte la festivitățile de la Millennium Dome din Londra. Prezentată ca o sărbătoare a tehnologiei de vârf într-un peisaj feeric, seara a semănat cu o escală de cinci ore într-un aeroport german de mâna a doua. Pentru alții, seara a reprezentat o tentativă de cinci ore de-a ajunge la un aeroport german de mâna a doua — așa că n-o să mă plâng. Știam că mileniul era un non-eveniment, care nu reflecta nimic altceva decât interesul nostru față de zerouri; și știam oricum că 31 decembrie 1999 nu însemna trecerea într-un nou mileniu.4 Dar seara aceea chiar a părut să marcheze sfârșitul secolului XX; iar secolul XX este considerat unanim cel mai rău secol al nostru de până acum (o impresie întărită de noua carte pe care-o citeam: Reflections on a Ravaged Century de Robert Conquest). Sperasem ca la miezul nopții să am parte de un soi de frison milenarist. Dar n-am avut parte de el la Dome. Cu toate acestea, după o zi sau două am început să scriu despre secolul XX și despre ce consideram eu principala lui lacună. Din acel articol, sau pamflet, a crescut volumașul pe care-l țineți acum în mână. Am scris despre Holocaust într-un roman (Săgeata timpului). Postfața lui începe astfel:

Această carte este dedicată surorii mele, Sally, care, pe când era foarte mică, mi-a făcut două servicii enorme. A stârnit în mine instinctele protectoare și mi-a dăruit amintirea din copilărie dacă nu cea mai veche, cu siguranță cea mai puternică și mai radioasă. În acel moment avea, probabil, vreo jumătate de oră. Eu aveam patru ani.5

Simt nevoia să consemnez că, între Millennium Night și adevărata intrare în noul mileniu, un an mai târziu, sora mea a murit la vârsta de patruzeci și șase de ani.

Context

În 1968 mi-am petrecut vara ajutând la refacerea instalației electrice a unei vile burgheze dintr-un cartier nordic al Londrei. A fost singura mea experiență de viață proletară. În plus, a fost pasageră și justificată: după ce mi-am făcut treaba, m-am mutat în vila burgheză cu tatăl meu și cu mama vitregă (ambii romancieri, deși tata era de asemenea poet și critic). Nu peste multă vreme avea să ni se alăture sora mea. În vara aceea, urmăream, bineînțeles, evenimentele din Cehoslovacia. În iunie, Brejnev a trimis 16 000 de oameni pe graniță. Opțiunea militară a „chestiunii cehoslovace“ s-a numit Operațiunea Tumoarea… Tata fusese la Praga în 1966 și stabilise multe contacte acolo. Pe urmă a devenit o glumă de familie — șuvoiul de cehi care veneau să ne viziteze la Londra. Erau cehi fugari, cehi nebuni și cel puțin un ceh venerabil, romancierul Josef Škvorecký. Iar pe urmă, în dimineața de 21 august, tata s-a ivit în pragul ușii care dădea spre curte, unde echipa de instalatori făcuse o pauză, și a rostit cu un glas înfrânt și amărât: „Tancuri rusești în Praga“.

Am împlinit nouăsprezece ani patru zile mai târziu. În septembrie m-am dus la Oxford.

Primele două texte din The Letters of Kingsley Amis alcătuiesc singura ocazie, dintr-o carte de 1 200 de pagini, în care tata mi se pare cu neputință de recunoscut. Aici el își îndeamnă un tovarăș slab de înger să se alăture cauzei. Tonul (deschis, bătrânesc, „sever-sentimental“) e cu totul străin: „Serios acum, chiar nu se face să pleci așa din Partid. Asta-i bună, John. Nu-mi place deloc ce faci.“ A doua scrisoare are la sfârșit un desen cu secera și ciocanul. Tata era membru al Partidului Comunist, avea carnet și respecta ordinele — care-or fi fost — venite de la Moscova lui Stalin. Era noiembrie 1941: avea el nouăsprezece ani și tocmai intrase la Oxford.

1941. Kingsley ignora pe deplin, să presupunem, cataclis­mele interne din URSS. Însă politica ei externă nu invita sub nicio formă să-i fii loial. Un rezumat. August 1939: Pactul Sovieto-Nazist. Septembrie: invadarea și împărțirea Poloniei de către sovieto-naziști (plus un al doilea pact: Tratatul Sovieto-German pentru granițe și prietenie). Noiembrie 1939: anexarea Ucrainei de Vest și a Bielorusiei de Vest, precum și tentativa de invadare a Finlandei (având ca rezultat, în luna următoare, excluderea URSS din Liga Națiunilor). Iunie 1940: anexarea Moldovei și a Bucovinei de Nord. August 1940: anexarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei; plus uciderea lui Troțki. Aceste anexări și deposedări ar fi părut modeste prin comparație cu succesele haotice ale lui Hitler din aceeași perioadă. Iar apoi, în iunie 1941, bineînțeles că Germania a atacat Uniunea Sovietică. Tata se aștepta, pe bună dreptate, să ia parte la război; rușii îi erau acum aliați. Acela a fost momentul când a intrat în partid și i-a rămas fidel timp de cincisprezece ani.

Cât de mult știau tovarășii de la Oxford în 1941? Proteste publice împotriva lagărelor sovietice de muncă silnică aveau loc în Occident încă din 1931. Existau de asemenea multe relatări solide cu privire la haosul violent al colectivizării (1929–34) și la foametea din 1933 (deși încă nu existau indicii că foametea ar fi fost un instrument al terorii). Și mai erau procesele-spectacol de la Moscova din 1936–38, la care aveau acces jurnaliștii și observatorii străini și care erau monitorizate în întreaga lume. În aceste șarade pompoase și rizibile, renumiți Bolșevici Vechi „mărturiseau“ că erau dușmani de demult ai regimului (și alte acuzații ridicole de la sine). Puberul Soljenițîn a fost „uluit de caracterul fraudulos al acestor procese“. Cu toate acestea, lumea în ansamblu a fost de altă părere și a acceptat în continuare indignarea cu care sovieticii negau foametea, înrobirea țăranilor și munca silnică. „Nu exista nicio scuză pentru a crede în povestea stalinistă. Toate scuzele care s-ar putea formula sunt iraționale“, scrie Conquest în Marea teroare. Lumii i s-a dat de ales între două realități; iar tânărul Kingsley, laolaltă cu majoritatea covârșitoare a intelectualilor de pretutindeni, a ales-o pe cea care nu trebuia.

Comuniștii de la Oxford vor fi știut, cu siguranță, de decretul sovietic din 7 aprilie 1935, potrivit căruia copiii de la doisprezece ani în sus deveneau „pasibili de toate măsurile punitive“, inclusiv moartea. Se pare că această lege, care a fost publicată pe prima pagină din Pravda și a provocat o consternare unanimă (reducând Partidul Comunist Francez la argumentul că, în socialism, copiii deveneau adulți foarte repede), trebuia să servească două scopuri importante. Primul era social: decretul avea să grăbească debarasarea de mulțimile de orfani sălbatici și vagabonzi pe care-i crease regimul. Al doilea scop, în schimb, era politic.