„Arta dă viață lumilor pe care istoria le-a ucis.“

Carlos Fuentes,

Cervantes sau critica lecturii

„Din pricina acestei confuzii în care trăiau, fără pic de minte, cucerirea lor a fost foarte ușoară.“

Inca Garcilaso de la Vega,

Comentarii regale despre incași

Partea întâi. Saga lui Freydis Eriksdottir

1. Erik

A fost odată o femeie care se numea Aude Preaînțe­leapta, fiica lui Ketill cel cu nasul turtit, și care era regină. Era văduva lui Olaf cel Alb, rege-războinic al Irlandei. La moartea soțului ei, a venit în insulele Hebride, iar apoi în Scoția, unde fiul său, Thorstein cel Roșu, a ajuns la rândul lui rege, după care scoții l-au trădat, iar el a pierit într-o bătălie.

Când a aflat de moartea fiului ei, Aude a luat calea mării cu douăzeci de oameni liberi, pornind spre Islanda, unde a colonizat ținuturile aflate între râurile Nămiaza și Șipotul Skraumei.

Cu ea au sosit mai mulți bărbați nobili care fuseseră luați prizonieri în expedițiile vikinge către Apus și care erau socotiți sclavi.

A fost odată și un bărbat, Thorvald pe numele lui, care plecase din Norvegia din cauza unui omor, împreună cu fiul său, Erik cel Roșu. Erau fermieri, lucrau pământul. Într-o zi, Eyjolf Găinaț, rudă cu un vecin de-ai lui Erik, a ucis niște sclavi de-ai acestuia din urmă, fiindcă provocaseră o alunecare de teren. Erik l-a ucis atunci pe Eyjolf Găinaț. Și l-a ucis și pe Harfn Duelistul.

Așa că a fost izgonit.

El a colonizat Insula Boilor. Și-a lăsat bârnele casei la vecinul său, dar când a venit să le ia înapoi, acesta a refuzat să i le mai dea. S-au bătut și iarăși au murit niște oameni. Erik a fost izgonit din nou de marele sfat din Thorsnes.

Nu mai putea rămâne în Islanda, iar în Norvegia nu se putea întoarce. De aceea a ales să navigheze către țara pe care o zărise fiul lui Ulf Corbul, într-o zi când se abătuse din drum înspre vest. Erik a numit acea țară Groenlanda, zicându-și că oamenii și-ar dori foarte tare să meargă într-un loc cu un nume atât de frumos.

S-a însurat cu Thjodhild, nepoata lui Thörbjorg Piept de Knörr1, cu care a avut mai mulți fii. Dar a mai avut și o fată, de la o altă femeie. Ea se numea Freydis.

2. Freydis

Despre mama lui Freydis nu știm nimic. Dar Freydis, la fel ca frații ei, moștenise de la tatăl său, Erik, gustul pentru călătorii. Așa că s-a îmbarcat pe o corabie pe care fratele ei vitreg, Leif Norocosul, i-o împrumutase lui Thorfinn Karlsefni, pentru a lua drumul Vinlandei.

Au călătorit spre apus. Au făcut un popas la Markland, apoi au ajuns pe țărmul Vinlandei și au găsit tabăra pe care Leif Eriksson o lăsase în urma lui.

Țara li s-a părut frumoasă și bine împădurită, cu codri care ajungeau până la mare și cu nisipuri albe de-a lungul coastelor. În apropiere erau o sumedenie de insule și de zone cu ape puțin adânci. Ziua și noaptea aveau o lungime ceva mai echilibrată, ca în Groenlanda sau în Islanda.

Dar acolo mai erau și skraelingii, care semănau cu niște troli mai mici. Nu erau unipezi, adică nu aveau un singur picior, așa cum se povestise, dar pielea le era închisă la culoare și le plăceau țesăturile de lână de culoare roșie. Groenlandezii li le-au dat pe cele pe care le aveau cu ei, primind la schimb piei de animale. Au făcut negoț. Numai că într-o zi, un taur mugind, care-i aparținea lui Karlsefni, a scăpat din țarc și i-a speriat pe skraelingi. Aceștia au atacat atunci tabăra, iar oamenii lui Karlsefni ar fi fost alungați dacă Freydis, înfuriată de fuga lor, n-ar fi luat o sabie ca să se pună în calea atacatorilor. Și-a sfâșiat cămașa de pe ea și s-a lovit cu latul spadei peste sâni, ocărându-i pe skraelingi. Era înnebunită de mânie și-și afurisea tovarășii pentru lașitatea lor. Groenlandezilor li s-a făcut atunci rușine și s-au întors, iar skraelingii, înspăimântați la vederea acelei creaturi planturoase, ieșite din minți, și-au luat tălpășița, risipindu-se care-ncotro.

Freydis era însărcinată și-i sărea țandăra din orice. S-a certat cu doi frați care-i erau asociați. Întrucât voia să pună mâna pe corabia lor, care era mai mare decât a ei, i-a poruncit soțului său, Thorvard, să-i ucidă pe aceștia și pe oamenii lor, ceea ce s-a și înfăptuit. Freydis le-a ucis nevestele cu un topor.

Iarna trecuse și se apropia vara. Freydis însă n-a îndrăznit să se întoarcă în Groenlanda, fiindcă se temea de furia ce urma să-l cuprindă pe fratele ei Leif când avea să afle că se făcea vinovată de omor. Pe de altă parte, simțea că oamenii nu mai aveau încredere în ea și că nu mai era binevenită în tabără. A echipat, așadar, corabia celor doi frați ai ei, după care, alături de bărbatu-său, a îmbarcat vreo câțiva oameni, plus vite și cai. Cei rămași în micuța colonie din Vinlanda au răsuflat ușurați văzând-o că pleacă. Înainte însă de-a ieși din nou pe mare, le-a spus: „Eu, Freydis Eriksdottir, jur c-am să mă întorc“.

Au pornit-o către miazăzi.

3. Sudul

Knörrul cu punți întinse a mers de-a lungul coastei. A venit o furtună, iar Freydis s-a rugat la zeul Thor. Corabia a fost cât pe ce să se zdrobească de stâncile falezei. Cuprinse de groază, animalele de la bord loveau atât de tare din picioare, încât oamenii au fost pe punctul de a le arunca în apă, temându-se că le-ar putea scufunda nava. Până la urmă însă, furia zeului s-a domolit.

Călătoria a durat mai mult decât își imaginaseră ei. Echipajul nu găsea niciun loc unde să acosteze, întrucât falezele erau prea înalte, iar când dădeau peste câte o plajă, aceasta era plină de skraelingi care-și agitau amenințător arcurile și azvârleau în ei cu pietre. Era prea târziu ca s-o mai apuce spre răsărit și Freydis nu voia cu niciun chip să facă cale-ntoarsă. Bărbații prindeau pește ca să se hrănească, iar pentru că unii băuseră apă din mare, s-au îmbolnăvit.

În mijlocul vâslașilor, între două bănci, într-o zi în care niciun fir de vânt dinspre nord nu le venea în ajutor, umflându-le pânzele, Freydis a născut un copil mort, căruia a ținut să-i pună numele Erik, după bunicul ei, și pe care l-a înapoiat mării.

În cele din urmă, au găsit un golf unde să acosteze.

4. Țara Aurorei

Apa era atât de mică, încât au putut merge pe picioare până la plaja cu nisip. Aduseseră cu ei tot felul de animale. Era un ținut frumos. N-aveau altă grijă decât să-l exploreze.

Au găsit acolo pășuni și păduri cu copaci destul de răsfirați. Vânat era din belșug. Râurile gemeau de pești. Freydis și tovarășii săi au hotărât să facă o tabără aproape de coastă, la adăpost de vânt. N-au dus lipsă de provizii, așa că s-au gândit să rămână acolo peste iarnă, căci se așteptau ca iernile să fie mai ceva mai blânde, sau măcar mai scurte decât în țara lor natală. Cei mai tineri se născuseră în Groenlanda, ceilalți veneau din Islanda ori din Norvegia, precum tatăl lui Freydis.

Într-o bună zi însă, pătrunzând ceva mai adânc în interiorul acelui ținut, au descoperit un câmp cultivat. Erau niște parcele cu plantații frumos aliniate, între care și spice de orz auriu, cu boabe suculente și cronțănitoare. Așa și-au dat seama că nu erau singuri.

Au vrut și ei să cultive orz cronțănitor, dar nu știau cum să facă.

Peste câteva săptămâni, mai mulți skraelingi se iviră pe culmea dealului cu vedere la tabăra lor. Erau mari și bine clădiți, cu pielea unsuroasă și cu niște dungi lungi și negre pictate pe față, lucru care i-a speriat pe groenlandezi, numai că de astă dată nimeni n-a mai îndrăznit să miște în prezența lui Freydis, de teamă să nu fie luat de laș. Altminteri, skraelingii părea nu atât ostili, cât mânați de o anume curiozitate. Unul dintre groenlandezi a vrut să le dea un mic topor, ca să-i îmbuneze, dar Freydis l-a oprit, oferindu-le în schimb, cu mâna ei, un colier de perle și o broșă de fier. Skraelingii păreau să aprecieze foarte tare acest din urmă dar; și l-au trecut din mână în mână, și l-au disputat, după care Freydis și tovarășii săi au înțeles că voiau să-i poftească în satul lor. Numai Freydis a acceptat invitația. Bărbatul ei dimpreună cu ceilalți au rămas în tabără, nu fiindcă le era teamă de necunoscut, ci, dimpotrivă, pentru că înainte, într-o situație asemănătoare, se aflaseră la un pas de moarte. Au desemnat-o pe Freydis ca emisar și delegat al lor, lucru care a făcut-o să râdă, întrucât își dăduse seama că niciunul dintre ei n-avea de fapt curajul s-o însoțească. I-a ocărât din nou, însă de astă dată rușinea n-a mai avut niciun efect. Așa că i-a urmat singură pe skraelingi, care i-au uns pielea albă și păru-i roșcat cu seu de urs, după care s-au afundat împreună cu ea prin mlaștini, într-o barcă scobită dintr-un trunchi de copac. Puteau încăpea cu ușurință zece oameni în ea, atât de groși erau copacii în ținutul acela. Barca s-a îndepărtat, iar Freydis a dispărut laolaltă cu skraelingii.

Trei zile și trei nopți au așteptat-o să se întoarcă, dar nimeni nu a pornit în căutarea ei. Nici chiar bărbatul ei, Thorvard, n-ar fi îndrăznit să se aventureze prin mlaștinile acelea.

Apoi, în cea de-a patra zi, Freydis s-a întors cu o căpetenie skraelingă, care purta niște podoabe viu colorate în jurul gâtului și la urechi. Avea părul lung, dar ras pe o parte, și greu se putea închipui un om de o statură mai impunătoare.

Freydis le-a zis tovarășilor ei că aici e Țara Aurorei și că skraelingii locului își spun Poporul Luminii Dintâi. Ei se aflau în război cu un alt popor, care trăia mai la vest, iar Freydis era de părere că trebuiau ajutați. Când tovarășii ei au întrebat-o cum de le înțelesese limba, ea le-a răspuns râzând: „Păi, poate că și eu sunt o völva“.

Apoi l-a chemat pe bărbatul care vrusese să le ofere skraelingilor toporul său și de astă dată l-a pus să i-l dea sachemului care o însoțea (căci așa își numeau ei căpeteniile).