I

Toate lucrurile acelea vechi, căzute-n uitare — trusa de scris din cristal fățuit, hârtiile îngălbenite pe care slovele în stilul sülüs1 se zbăteau aidoma unor făpturi vii care mai aveau puțin și-și dădeau duhul, fotoliul cu pielea scorojită ici-colo, tambura cu coarda ruptă care stătea rezemată de perete, masa de nuc rămasă fără sertare, niște fructe meșterite din săpun, cu vopseaua coșcovită, care se odihneau pe o farfurie ciobită din porțelan, globul pământesc de tinichea, schilod, al cărui ax subțire, care-l străpungea chiar prin mijloc, arăta mâncat de rugină, sabia de argint și bastonul de fildeș proptite de zid unul lângă altul, revistele vechi îngrămădite într-un colț al încăperii, cărțile îmbrăcate în marochin —, toate acele lucruri, întreaga odaie, întreaga casă, ba chiar, poate, întreaga urbe erau năpădite de praf; totul părea învăluit într-un soi de colb fin, care se cuibărise în lucruri, le uzase și, în cele din urmă, le venise de hac.

Își amintea tot ceea ce i se povestise — își întipărise în memorie, rând pe rând, toate amănuntele, fără a pierde din vedere nimic; ceea ce i se spunea suna altfel în gura fiecăruia. Potrivit unora, trusa de scris din cristal ajunsese acolo cu prilejul circumciziei lui Șeyh Efendi, însă alții afirmau că-i fusese adusă lui Ragıp Pașa ca dar de nuntă; cât despre bastonul de fildeș rezemat de perete, unii spuneau că i-ar fi aparținut cândva lui Reșit Pașa, pe câtă vreme alții susțineau că fusese cumpărat de Hikmet Bey de la un anticar din Salonic. Istoria acelui oraș, a acelei case, a acelei odăi se modifica în funcție de cel care o depăna, se asocia, de fiecare dată, cu o altă poveste, cu un alt anotimp, cu un alt timp și, tot de fiecare dată, trecutul se pierdea, cufundându-se și mai mult în uitare.

Își amintea totul, dar îi era cu neputință să-și dea seama când anume se apucase să stea de vorbă cu morții; oare să o fi făcut când ajunsese în casa aceea sau să fi fost adus în casa aceea chiar de morții cu care stătea la sfat? Globul de cristal al timpului se fisurase într-un moment greu de definit, așa încât morții cuibăriți în căușul acelei sfere și viii aflați în afara ei ajunseseră să se amestece de-a valma. Osman își începuse călătoria funestă, în răstimpul căreia viața urma să se întrepătrundă cu moartea, iar rațiunea cu nebunia și care urma să dureze până când sfera avea să se facă țăndări, pentru ca apoi să dispară, tocmai la vremea când fisura aceea, care aducea la început cu o linie fină, prinsese să se adâncească și să se lățească în legea ei.

I se povesteau tot soiul de lucruri; oamenii îi vorbeau despre orașe, despre palate, despre conace, despre case ridicate pe țărm, despre lăcașuri de derviși, despre războaie, despre confruntări, despre crime, despre amoruri, despre gelozii, despre mânii, despre trădări, despre prietenii, despre natura umană, iar începutul acelor povești se situa chiar în ziua aceea ciudată în care avusese loc nunta lui Șeyh Efendi.

În străfundurile cerului care se înfoia aidoma unei vietăți înzestrate cu blană ori cu pene forfoteau niște nori de un galben sulfuros, Cornul de Aur, care se întindea până în buza cimitirului din vecinătatea lăcașului de derviși, se umflase, înghițind duhoarea de moarte care răzbătea din oraș, iar chiparoșii de pe măgurile din Eyüp se înneguraseră. Palatul Sadabad2, unde se întreceau cândva, care mai de care, niște ditamai broaștele țestoase pe ale căror vajnice carapace erau fixate lumânări care se vedeau licărind în noapte, luneca spre Cornul de Aur, copleșit de grămezi de nămol invadate de alge.

Nu era nici pe departe o zi prielnică pentru nuntă.

Ciocnirile care izbucniseră în oraș între cetele de naționaliști armeni și populația musulmană durau de trei zile, cu scurte momente de respiro. Militarii se retrăseseră în cazărmi, lăsând străzile pe mâna civililor înarmați. Din împrejurimile Galatei răzbătea zvon de arme. Se spunea că armenii ar fi atacat Banca Otomană.

Yusuf Efendi, șeicul, aștepta, privind printre morminte către Cornul de Aur, cu ochii mijiți, ca de obicei, sosirea alaiului de nuntă, care urma să se arate peste puțină vreme.

O văzuse pentru prima oară pe mireasă cu o zi în urmă și se convinsese cu ochii săi de frumusețea legendară cu care fusese înzestrată fiica în vârstă de șaptesprezece ani a lui Tevfik Bey, directorul vămilor. Nu fuseseră lăsați singuri decât preț de două clipe, într-o încăpere cufundată în semiîntuneric, iar în vremea aceasta, Mehpare Hanım își desfăcuse vălul și-i îngăduise să-i zărească chipul.

Ochii mierii ai miresei, care era gătită, potrivit datinii, cu patru briliante, fixate în frunte, în gropițele din obraji și în cea din bărbie, erau mari și strălucitori și se ițeau dintre pietrele prețioase aidoma unor vietăți lunecoase. Pe Șeyh Efendi îl cuprinsese spaima: o asemenea frumusețe aducea nenoroc.

În dimineața aceea, de cu zori, oamenii de la Palat îi aduseseră în dar cel mai vânjos berbec de jertfă din grajdurile Palatului, alături de omagiile preasfântului sultan. Berbecul, ale cărui coarne erau împodobite cu foiță de aur, care avea la gât un clopoțel de argint și o mărgică albastră împotriva deochiului și a cărui blană albă, creață, spălată temeinic fusese frecată cu mirozne de mosc, pătrunsese în curtea lăcașului, apoi se oprise în loc, înălțându-și privirile către bolta cerului, după care se îndreptase de bunăvoie către acareturile aflate în partea din spate, se lungise lângă jgheabul de piatră pregătit din vreme pentru jertfirea dobitoacelor și, așezându-și căpățâna în dreptul ulucului, se pornise să aștepte. În ciuda faptului că învățăceii întâmpinaseră pornirea berbecului de a se tolăni cu de la sine putere pe lespedea de jertfă cu exclamații de genul „slavă Domnului, slavă Domnului!“ și cu osebite rugăciuni, jurând încă o dată credință pe măreția lui Șeyh Efendi, acesta găsise că până și întâmplarea cu pricina era prevestitoare de rău.

Cazanele înnegrite de fum, cu ciorbă, care clocoteau în curte, înșirate unul lângă altul, mirosul lemnelor fumegânde din rugurile aprinse pentru a le încinge, agitația ucenicilor îi strecurau în suflet un soi de neastâmpăr; toate pregătirile legate de acea nuntă îi stârneau rușine și spaimă, căci îi aduceau aminte de dorința de nestăvilit care-i măcina sufletul. După ce învățăceii au mângâiat rând pe rând, de câte trei ori, grumazul berbecului și au rostit într-un glas „Dumnezeu e mare!“, Taica Măcelarul, care se număra printre cei mai vechi ocupanți ai lăcașului, și-a înfipt cuțitul în vâna de la gâtul animalului, sângele acestuia a țâșnit până-n tării, la fel de înalt ca un minaret, pentru ca mai apoi, din câte se povestește, să se reverse din văzduh aidoma ploii și să-i năclăiască pe toți învățăceii; doar șeicul n-a fost atins de nicio picătură de sânge. Dalele cu care era pavată curtea au fost năpădite pe dată de culoarea stacojie a sângelui, dar ploaia, care s-a stârnit pe nepusă masă, i-a șters urmele.

În cimitirul la marginea căruia șeicul se afla în aștep­tarea bărcii care urma să-i aducă mireasa își dormeau somnul de veci șeicii de pe vremuri ai lăcașului; mormintele erau îngrijite și dispuse în ordine; printre pietre se ițeau trandafiri cățărători; fiecare stelă funerară purta în creștet câte un ditamai turbanul. Mai târziu, după foarte multă vreme, când lăcașul avea să fie închis, iar clădirea avea să prindă să se năruiască, cimitirul urma să fie atins și el de paragină, pietrele de mormânt închinate morților, printre care se număra de-acum și Șeyh Efendi, urmau să fie furate rând pe rând și vândute, mormintele aveau să fie călcate-n picioare, iar cimitirul avea să se preschimbe într-o adevărată groapă de gunoi, în care cele câteva pietre funerare care nu apucaseră încă să fie prădate zăceau într-o rână sau erau culcate la pământ. La vremea aceea, în vechiul lăcaș de derviși din care nu mai rămăseseră în picioare decât o parte din bucătăria aflată la catul de jos și două odăi aflate la catul de sus își aveau adăpostul doica cea oarbă a tatălui lui Osman și fiul acesteia. Acoperișul lăcașului se făcuse nevăzut, balustradele scărilor se prăbușiseră, iar treptele dispăruseră. Femeia aceea oarbă se ducea din odaia ei în bucătărie și din bucătărie în odaia ei ținându-se strâns de o sfoară întinsă între bucătăria de la parter și camera de la etajul de sus, printre curenții de aer care răzbăteau, cu vuiet mare, prin clădirea în ruină, printre pereții năruiți, printre pervazurile prăbușite, printre geamurile sparte. Când secătura de fiu al doicii i-a închiriat gropiștea unui individ care ținea un cinematograf, aceasta a fost împrejmuită cu gard și înzestrată cu un ecran alb, devenind astfel cinematograf în aer liber, iar în ea au început să ruleze tot soiul de filme deocheate. Cei care se abăteau pe acolo stăteau așezați pe niște scaune de lemn, iar când era peste măsură de aglomerat unii dintre ei se cocoțau pe pietrele într-o rână închinate șeicilor de odinioară și se uitau de acolo la perechile care se liboveau pe ecran, gemând de mama focului. Odată, fiul doicii îl dusese acolo și pe Osman, acesta se așezase pe o piatră de mormânt despre care habar n-avea cărui șeic îi aparținea și se uitase la o femeie cu țâțe mari care tocmai atunci se iubea cu cineva; începând din ziua aceea, barca miresei, meșterită din lemn negru și înzestrată cu două vâsle — acea barcă pe care o așteptase cândva Șeyh Efendi — prinsese să i se arate mereu, înconjurată de un nor de praf, dintre sânii acelei femei pieptoase de pe ecran.