Eveniment

Despre cartea lui Gattégno cunoşteam deja filmul, vizionat în urmă cu doi ani la Transilvania Film Festival, validat de o selecţie care experimenta cinematografic. M-a contrariat faptul că, deşi nu aducea nici o inovaţie în acest domeniu, filmul a fost totuşi mult bifat pe programe şi voios discutat după proiecţie. Presupun de aceea, din această disparitate, că principalul câştig l-a constituit introducerea spectatorului în misterioasa experienţă a psihanalizei personale, a legăturii foarte speciale care se stabileşte între un psihanalist şi analizandul său.
Întrebarea care trebuie pusă în acest caz, fără a o detalia aici prea mult, este totuşi una de principiu: poate fi relatată o asemenea experienţă către o terţă persoană, exterioară cadrului psihanalitic (şi, în orice caz, străină de raportul menţionat)? Fie şi numai din elementarul motiv că experienţa ca atare revelează individualitatea cea mai intimă – unică şi strict personală – a analizandului (ceea ce constituie, nu-i aşa, şi scopul analizei, şi valoarea ei intrinsecă), răspunsul este negativ. De altfel, încercările de ecranizare a ei confirmă acest lucru, dat fiind că mai toate proiectele sunt virate foarte repede către o intrigă poliţistă, în care psihanalistul este fie un soi de detectiv, fie – cel mai adesea – un infractor, un criminal ori un incompetent, materializându-se astfel rezistenţele şi fantasmele celorlalţi în ceea ce-l priveşte.
Într-un asemenea context delicat, la limita imposibilităţilor de tot felul, Jean-Pierre Gattégno, autor al cărţii Analiză mortală, face dovada unei foarte exacte intuiţii atunci când îşi izolează (constant) personajul principal ca pe un practicant în criză (morală, profesională, existenţială) din câmpul psihanalizei terapeutice. Cheia acestei cărţi poate fi aflată, succint, din chiar titlul original al cărţii, Neutralitate răuvoitoare – idee în răspăr derivată din cea de neutralitate binevoitoare, semnificând, ultima, atitudinea predilectă în analiză a psihanaliştilor. Intriga cărţii este deci poliţistă, fără a se referi însă la o regulă, ci la un caz. De altfel, autorul – profesor de literatură – este căsătorit cu o psihanalistă şi pare iniţiat cu prudenţă în instrumentarul conceptual al disciplinei. Experienţa sa există, presupunem că numai pe această cale indirectă (în lipsa altor date), şi se face oportun simţită. Intriga este solid construită, după regulile genului poliţist, menţinând şi recreând permanent suspansul, până la ultimul rând al cărţii – care, ingenios, repetă îndemnul cel mai obişnuit al psihanalistului către pacientul său, respectiv „continuaţi" – dar, de această dată, cu o intenţie câtuşi de puţin neutral binevoitoare.
Jean-Pierre Gattégno pare a-şi fi aflat astfel o formulă proprie de roman poliţist – o formulă de mare succes, după câte se pare, alte două romane ale sale fiind deja ecranizate (unul dintre acestea poartă de asemenea un titlu împrumutat din vocabularul psihanalitic: Traducere în act).
.................
„Şi când te gândeşti că crezusem că-i pot vindeca pe ceilalţi! Să-i vindec de nefericirea existenţei lor. Ce deriziune! «Nu văd nimic mai ridicol decât un om care vrea să se ocupe de vindecarea altuia», a spus Molière. Psihanaliza, e adevărat, nu pretinde că vindecă, cel mult te poate ajuta să trăieşti, ceea ce este enorm.
Dar şi două milioane sunt ceva enorm.
[…] Pe divan, prostrată de disperare, Lisa îmi mărturisise că, dacă mai continuă să se gândească la crima ei, îşi va pune capăt zilelor.
Atunci, străduindu-mă să-mi stăvilesc imensa jubilaţie ce se zbătea în mine, pe tonul cel mai neutru cu putinţă, îi spusei:
– Continuaţi."

articol de Dorin-Liviu Bîtfoi