Eveniment

Ultimul port (în original Port-Soudan) este cartea pentru care Olivier Rolin a primit Premiul Femina în 1994, la vârsta de 47 de ani. Un premiu pentru o carte bine scrisă, adevărat autograf stilistic care confirmă un autor (şi un jurnalist şi editor în viaţa obişnuită). Dar şi pentru capacitatea (psiho)analitică ori (psiho)logică puse în joc, edificându-se, odată cu acest roman, o autentică fenomenologie a abandonului sentimental. Stilul şi observaţia introspectivă sunt, în cazul scriiturii lui Rolin, complementare şi se potenţează reciproc.
Cea mai evidentă temă a sa – şi prima, în ordine – o constituie miza romantic-exotică, pe care o introduce chiar prin motto: un extras foarte consistent şi tehnic despre Port-Sudan din „Instrucţiuni nautice, coasta de vest a Mării Roşii. De la Jaza'ir la Ras Kasar". Se localizează astfel, sec, domiciliul unei autoexilări. Sec – pentru că Port-Sudan reprezintă în fapt un capăt de destin, un loc al abandonului, al degradării şi al vidării de sine. Un contrapunct, altfel, pentru sensibilizarea cititorului la drama interioară a unui prieten pierdut în „depărtările" pariziene, convenţional numit A., care, propulsat de idealurile comune ale tinereţii (tema nostalgică), a ales literatura ca mod de viaţă, tot astfel cum cel oprit la Port-Sudan a ales navigaţia. Cititorul poate bănui lesne o dedublare – evident, nerecunoscută (prea rudimentar!), dar nici drapată foarte insistent: pe de o parte, fixarea (sau împotmolirea) în Parisul începuturilor, cu ancorele unor ambiţii auctoriale; pe de altă parte, cabotajul (ori deriva) navigatorului, urmat şi acesta de o împotmolire fatală şi exemplară.
Nu putem fi, ca cititori, foarte convinşi de această separare – ea funcţionează mai mult ca o convenţie. Cartea tratează, mai mult sau mai puţin camuflat, despre literatură, începând chiar cu declaraţiile de incompetenţă ale naratorului. Literatura şi navigaţia, se sugerează ori se spune limpede, sunt „nişte opţiuni proaste, nişte meserii fără viitor. Nu vom ieşi cu bine din ele." Paralelism care aici structurează totul, adică o „moştenire de vorbe"; care îl trădează pe autor „că, vorbind, foloseşte cuvinte mai alese decât cele ce alcătuiesc de obicei conversaţia oamenilor de condiţia" sa şi că teoretizează, finalmente, această intenţie a poveştii: căci ar fi vorba nu doar despre o „istorie", ci şi – acum recunoscut! – despre „literatură: altă putere misterioasă, alt sortilegiu al cărui prestigiu îl dubla pe primul".
Mărci ale livrescului, provenite dintr-o cultură superioară, sunt risipite de altfel peste tot – precum: „S-a aflat că sunt prietenul lui, că am navigat, că soseam de pe un ţărm îndepărtat al Mării Roşii: asta-mi dădea, îmi închipui eu, o vagă latură Rimbaud corcit cu Conrad." Intelectualist şi aplicat totodată la subiecte „rupte din viaţă", deşi câtuşi de puţin o „corcitură", nu ne vom mira că, izolat, autorul devine şi preţios („simţeai că supraabundenţa istorisirilor pe care le putea face despre ele remedia, într-o anumită măsură, lipsa lor de realitate experimentală"), poate uşor simplificator, ori excesiv liric: întâmplări care funcţionează însă ca margini atinse ale imaginaţiei unui foarte bun stilist şi ale unui psiholog redutabil.

articol de Dorin-Liviu Bîtfoi