Eveniment

Nu am cunoştinţă să existe, printre disciplinele umaniste, vreuna mai contestată şi mai controversată decât psihanaliza. Deşi conţinutul contestărilor se modifică odată cu epoca, rămâne, dincolo de variaţiile culturale, contestarea a cărei virulenţă este departe de a se fi atenuat. Mă gândesc la cartea neagră a psihanalizei, apărută la o distantă nu prea mare în ani de cartea neagră a comunismului. Titlul vrea să sugereze, fără doar şi poate, că, asemeni comunismului, psihanaliza se face vinovată de mari crime împotriva umanităţii.
În ordine istorică, prima „crimă este pansexualismul. După cum se ştie, Freud a descoperit inconştientul în legătură cu sexualitatea. "Inconştientul este istoria infantilă a libidoului", afirma întemeietorul psihanalizei, la început de drum. Deşi Freud a fost întotdeauna un gânditor dualist, în măsura în care a elaborat o teorie a nevrozei ca teorie a conflictului, primul totalitarism european, fascismul, a preluat ideea pansexualismului generalizând-o: psihanaliza ar atenta la demnitatea umană prin accentul pe care-1 pune pe rolul instinctualităţii în structurarea umanului, care, astfel, îşi pierde altitudinea.
A treia "crimă" a psihanalizei a fost "dezvăluită" de comunism: ar fi vorba de o "ştiinţă burgheză", ca şi cum ştiinţa ar putea avea, în sine, culoare politică sau, după o altă variantă, de-a dreptul filozofie burgheză, în prelungirea lui Nietzche şi Schopenhauer. Ideologia comunistă nu-şi bătea capul cu contraargumentări riguroase, considerând apartenenţa la trecut suficient de incriminatorie.
Ultima "crimă" a psihanalizei, descoperită de curând, se referă la terapia lungă şi costisitoare. Acuzaţia vine din partea terapiilor scurte, centrate pe simptom şi sprijinite de casele de asigurări de sănătate din Occident. În fond, de ce să cheltuieşti mulţi bani şi mult timp când poţi să obţii acelaşi rezultat cu o investiţie minimă. Criticii recenţi ai psihanalizei uită două aspecte esenţiale: psihanaliza a început prin a fi o terapie scurtă, orientată spre vindecarea simptomului (Studii asupra isteriei; apoi, tocmai pentru că dispariţia simptomului nu asigură împotriva reapariţiei sale în forme identice sau modificate, psihanaliza a renunţat la optica medicală pentru a viza personalitatea în ansamblul ei. Dintr-o hermeneutică orientată cauzal a simptomului, psihanaliza a devenit o hermeneutică a personalităţii. De aici şi creşterea duratei terapiei, durată din ce în ce mai mare pe măsura avansării retrograde spre primul an de viaţă, atât de bine ilustrată de Melanie Klein. Aşa s-a ajuns la durate inimaginabile pentru profan, de 10-12 ani.
Dacă psihanaliza nu mai urmăreşte dispariţia simptomului, ci restructurarea personalităţii, mai poate ea fi numită terapie? Dacă da, în ce sens? Iar dacă nu mai este terapie în sensul clasic, de dispariţie a simptomului, la ce mai este bună psihanaliza?
Pentru că nu vreau să apelez la argumente academice, pe cât de tehnice pe atât de indigeste, iau ca punct de plecare în tentativa de a răspunde la întrebările de mai sus un fapt relativ cunoscut, şi anume că între psihanaliza ca terapie şi psihanaliza ca demers de formare nu există o diferenţă esenţială. Şi aş adăuga că nici psihanaliza motivată de dorinţa de autocunoaştere si maximizare a performanţei existenţiale, cea de a treia motivaţie pentru a începe o psihanaliză, alături de suferinţă şi dorinţa de a deveni psihanalist, nu diferă cu nimic de primele două. În plus, se ştie că cel mai bine beneficiază de psihanaliză persoanele cu un eu bine structurat şi tinerii (aflaţi, de exemplu, la jumătatea vieţii), deşi psihanaliza nu a ezitat să abordeze şi patologia psihotică.
Dacă nu ar avea conotaţii mistice, as prefera să definesc psihanaliza ca un act iniţiatic în propria istorie uitată, care dă conţinut inconştientului, pentru a reconecta inconştientul la conştient, adică pentru a restabili unitatea persoanei pierdută odată cu paradisul copilăriei. Dacă lipsa de comunicare dintre conştient şi inconştient produce simptome, atunci reintegrarea inconştientului în conştient va conduce si la vindecare înţeleasă ca dispariţie a simptomelor (nevrotice).
Retrăirea trecutului în legătură cu persoana analistului şi interpretările acestuia pot contribui, în cazul "deficitului" de dezvoltare, la reluarea dezvoltării în punctele inconsistente, pentru că psihanaliza oferă şi o nouă experienţă de viaţă, diferită de cea cu părinţii. Acesta este al doilea beneficiu esenţial al psihanalizei, care poate fi considerat simultan în plan terapeutic şi existenţial. Însă orice retrăire a trecutului, oricât de prescurtată ar fi, are nevoie, dacă se urmăresc efecte durabile, de câţiva ani. Din acest punct de vedere, psihanaliza poate fi asemuită democraţiei: nu este, nici pe departe, metoda perfectă; dar rămâne singura viabilă.
Şi terapiile scurte? Ca metode de vindecare prin mijloace psihice pot funcţiona, pentru cei care vor mai mult decât vindecarea, ca o la o psihanaliză. Ele demonstrează importanţa psihicului în viaţa omului şi eficienţa terapeutică a relaţiei interumane.
Atâta timp cât omul va avea inconştient, adică va rămâne fiinţa vie cu cea mai lungă copilărie, trăitoare în cultură, psihanaliza îşi va păstra utilitatea de a reunifica inconştientul si conştientul. Simetric, la fiecare aniversare a întemeietorului psihanalizei, ne vom putea bucura de extraordinara sa longevitate şi vom putea spune "La mulţi ani, Freud!"

Articol de VASILE DEM. ZAMFIRESCU