Eveniment

Ce este psihanaliza aplicată? Răspunsul la o astfel de întrebare pare dintre cele mai simple şi la îndemână. Ştim cu toţii sau în orice caz avem o idee despre ce înseamnă să aplici psihanaliza, iar asta în primul rând pentru că identificăm o seamă de domenii de aplicaţie — şi anume: literatura, artele plastice, mitologia, folclorul, religia, istoria, lingvistica, sociologia, politica şi multe altele. Dintre acestea toate, psihanaliza literaturii ne aduce probabil cele mai mari satisfacţii, mizând pe consubstanţialitatea acestui domeniu cultural cu mult mai noua talking cure, la cealaltă extremă aflându-se muzica, mult mai greu de abordat (şi nu doar din punct de vedere psihanalitic).

Fac parte dintr-o asociaţie de psihanaliză aplicată şi am avut curiozitatea să caut pe Internet organizaţii similare din lume. Aproape toate (păstrând o rezervă — mai mult teoretică — de 1 %) au ca obiect psihanaliza aplicată aşa cum o concepem în mod comun, curent, respectiv ca metodă care interpretează subiecte culturale. Cu toate acestea, după o activitate mai îndelungată şi destul de diversă de aplicare a psihanalizei, observi adesea superficialitatea şi parţialitatea acestei definiţii prin ostensiune. Dincolo de transparenţa întrebării iniţiale, răspunsul pare ceva mai complicat.

În cele ce urmează voi stabili, foarte sumar, câteva posibile unghiuri de abordare a problemei pe care consider că o are psihanaliza aplicată cu privire la statutul şi la definirea ei. Întrebarea iniţială ar putea fi descompusă în alte trei întrebări. Este psihanaliza aplicată: 1. O problemă locală a psihanalizei? 2. O problemă exterioară în raport cu corpusul de concepte clinice? şi 3. O problemă secundară în istoria dezvoltării teoriei şi a practicii psihanalitice?

În ceea ce priveşte răspunsul la prima întrebare, respectiv dacă psihanaliza aplicată este o problemă doar locală a psihanalizei în general, cred că trebuie avută în vedere interdisciplinaritatea pe care o presupune, pe diferite paliere, doctrina psihanalitică. Avem astfel o necesară interdisciplinaritate la nivelul cercetării şi al interpretării, pe care Freud o stipulează, de pildă, în "Totem şi tabu": "Cele patru eseuri reunite (în "Totem şi tabu") fac apel la interesul unui mare cerc de oameni educaţi şi totuşi, de fapt, pot fi înţelese şi apreciate doar de puţini oameni, cărora specificitatea psihanalizei nu le mai este străină. Ele doresc să mijlocească între etnologi, cercetători ai limbajului, folclorişti ş.a.m.d., pe de o parte, şi psihanalişti, pe de cealaltă parte, şi nu pot să dea nici unei părţi ceea ce nu i se cuvine: primelor o introducere suficientă în noua tehnică psihologică şi celeilalte o stăpânire îndestulătoare a materialului care aşteaptă elaborarea." Ideea esenţială este cea a colaborării între diferitele discipline. Iar exemplele în acest sens abundă în opera lui Freud. În cadrul aceleiaşi lucrări, el se exprimă cu privire la sinteza între diferite domenii ale cunoaşterii, necesară pentru a explica geneza religiei. În lucrarea "Interesul faţă de psihanaliză" din 1913, afirmă că nu e de ajuns ca psihanaliza să se bucure doar de atenţia psihiatrilor, întrucât ea atinge şi alte domenii ale cunoaşterii şi stabileşte relaţii neaşteptate între acestea şi patologia vieţii psihice. Intr-o scrisoare către Karl Abraham, se va pronunţa pentru independenţa psihanalizei, dar şi pentru necesara întâlnire cu "toate ştiinţele paralele". În "Prelegerile de introducere în psihanaliză" din 1916–1917, va reitera punctul de vedere după care activitatea psihanalitică ne pune în contact cu o mulţime de alte ştiinţe morale, cum ar fi mitologia, lingvistica, etnologia, psihologia mulţimilor şi ştiinţa religiilor. Psihanaliza este cea care oferă metodele şi stabileşte punctele de vedere care fac ca aplicaţia la alte ştiinţe să se dovedească fructuoasă. Mai importantă chiar decât această dimensiune a cercetării este problema formării analiştilor, precum şi aceea mai generală a educaţiei universitare: este foarte de dorit ca psihanaliza să fie învăţată la universitate de medici, psihiatri sau studenţi în ştiinţele umane, ceea ce, bineînţeles, nu va face analişti din aceştia. Pe de altă parte, aşa cum afirmă Freud în postfaţa din 1927 a lucrării "Chestiunea analizei practicate de profani": "Planul de învăţământ pentru analist trebuie să cuprindă atât material ce ţine de ştiinţele spiritului, de psihologie, istoria culturii, sociologie, cât şi de anatomie, biologie şi filogeneză."

Vedem prin urmare că psihanaliza presupune încă din stadiul de formare a analiştilor o deschidere către alte domenii, pe care am circumscris-o aici ca interdisciplinaritate. Putem bănui că legătura cu aceste domenii nu este întâmplătoare nici cât priveşte aplicarea psihanalizei. În orice caz, problema psihanalizei aplicate nu mai poate fi considerată o problemă locală sau particulară a doctrinei psihanalitice, ci pare să ţină de situarea sau condiţia mai generală a psihanalizei.

Ajungem astfel la cea de-a doua întrebare, respectiv dacă discuţia despre aplicarea psihanalizei este sau nu este exterioară practicării terapiei. Aici ne vom putea apropia poate cel mai mult de o definiţie a psihanalizei aplicate. Contrar unei impresii răspândite, poziţia lui Freud este, în această privinţă, tranşantă şi consistentă cu exprimările sale într-alte chestiuni: "Ca «psihologie abisală», teorie a inconştientului psihic, ea [psihanaliza] poate deveni indispensabilă tuturor ştiinţelor care se ocupă cu istoria dezvoltării culturii umane şi a marilor sale instituţii, cum sunt arta, religia şi ordinea socială. Cred că până acum ea a ajutat deja considerabil aceste ştiinţe să îşi rezolve problemele, dar acestea sunt contribuţii mici în comparaţie cu ceea ce s-ar putea realiza dacă istoricii culturii, psihologii religiilor, lingviştii etc, ar înţelege cum să folosească ei înşişi noul instrument de cercetare pus la dispoziţia lor. Utilizarea analizei pentru terapia nevrozelor nu este decât una dintre aplicările acesteia; poate că viitorul ne va arăta că nu este cea mai importantă. În orice caz, ar fi nedrept să sacrificăm unei utilizări pe toate celelalte, numai pentru că acest domeniu este în strâns contact cu cercul intereselor medicale." Şi, mai departe: "...nu putem să ne lipsim de colaborarea persoanelor a căror formare ţine de ştiinţele spiritului. Din motive practice, ne-am obişnuit, chiar şi în publicaţiile noastre, să diferenţiem analiza medicală de celelalte utilizări ale acesteia. Acest lucru nu este corect. În realitate lipseşte graniţa dintre psihanaliza ştiinţifică şi utilizările acesteia în domeniul medical şi non-medical." O atare poziţie va fi reiterată şi în noile prelegeri de introducere în psihanaliză din 1932, precum şi cu alte ocazii. În fond, aşa cum remarcă psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel, Freud are în vedere faptul că psihanaliza se ocupă cu "înţelegerea omului şi a manifestărilor umane în general".

Pe urmele lui Freud, Chasseguet-Smirgel observa în 1970: "Expresia "psihanaliză aplicată" se utilizează greşit în legătură exclusiv cu folosirea extraterapeutică a freudismului." Ar fi preferabilă, prin urmare, înlocuirea distincţiei între psihanaliză şi psihanaliză aplicată cu distincţia între psihanaliză aplicată terapeutic şi psihanaliză aplicată extraterapeutic — în care primul termen îşi păstrează, desigur, rolul central. O atare distincţie nu exclude necesitatea unei adaptări a psihanalizei terapeutice spre a putea fi aplicată în afara terapiei: iată un demers care, în fond, nu face decât să sublinieze importanţa şi autonomia psihanalizei extraterapeutice. În sens invers, prin această modalitate de distingere se previne prejudecata după care terapia trebuie izolată principial de aplicaţiile sale.

În opinia psihanalistei franceze, această prejudecată reprezintă o rezistenţă şi are drept cauză o sciziune a eului. Este situaţia acelor analişti care funcţionează la program, exercitându-se psihanalitic exclusiv în cadrul terapeutic. Cazul lor este analog celui al "savanţilor credincioşi" despre care aminteşte Freud în "Psihologia maselor şi analiza eului". În fapt, odată cu acest clivaj este vorba nu atât despre asigurarea unui caracter riguros interpretării psihanalitice, după cum aceşti terapeuţi pretind cel mai adesea, refulând astfel "o tendinţă spontană de a detecta şi interpreta rădăcinile inconştiente ale fenomenelor socio-culturale la care asistă" — ci este vorba de "dorinţa de a păstra un teren aflat la adăpost de funcţia reducţionistă a psihanalizei" , protejându-se astfel de o rănire narcisică, iar de multe ori recurgând, pentru recompensarea narcisismului lor, la "o altă cheie" (fie că ea se numeşte marxism, stângism, catolicism etc.). Cheia alternativă cea mai frecventă o reprezintă foarte probabil atitudinea medicală, motivată de pretenţia purităţii ştiinţifice a psihanalizei. Medicalismul ilustrează, în fond, acelaşi reflex al savantului credincios; el este "un reziduu de gândire religioasă (mistică)" (Chasseguet-Smirgel).

Această formă de rezistenţă faţă de aplicaţiile extraterapeutice are consecinţe, cu atât mai mult cu cât ea apare, cel mai adesea, ca problemă separată şi totodată ca o declaraţie de prestigiu. Cu toate acestea, Freud a considerat dintotdeauna opoziţia unora dintre analişti la analiza profană (practicată de nemedici) ca fiind o nouă formă de rezistenţă la psihanaliză, deplângând utilizarea unor astfel de criterii, precum în celebra lucrare explicit intitulată, unde, referindu-se la condiţia americană ca psihanaliza să fie practicată doar de medici, aceasta i se pare că "are poate valoarea unei încercări de refulare".

În măsura în care se produce o ruptură între terapie şi aplicaţiile ei, aceasta nu este determinată nici de începuturile istorice ale psihanalizei, cât, dimpotrivă, contrazisă de acestea. În acele vremuri în care educaţia estetică nu era de neglijat, aplicaţiile abundă şi certifică, pas cu pas, noua metodă. În 1908, la înfiinţare, Asociaţia Internaţională de Psihanaliză îşi fixa, de altfel, ca scop cultivarea psihanalizei atât ca psihologie, cât şi ca aplicaţie în medicină şi ştiinţele umane. In 1912, apărea primul număr al revistei "Imago", consacrată tocmai acestui ultim obiectiv.

Răspundem astfel succint, dar limpede, celei de-a treia întrebări, respectiv dacă aplicarea psihanalizei este sau nu un fapt de importanţă secundară în contextul edificării domeniului. Psihanaliza aplicată nu este secundară şi; oricât ar părea de ciudat, nici secundă, dacă ne gândim, de pildă, la o scrisoare din 1897 a lui Freud către prietenul Wilhelm Fliess care ni-l prezintă pe vienez ca fiind fascinat deopotrivă de opera lui Sofocle şi de cea a lui Shakespeare. O ereditate literară a psihanalizei, de altfel recunoscută, iese la lumina zilei, cel puţin cât priveşte un concept fundamental cum e complexul lui Oedip sau interpretările date personajului Hamlet.

Inaugurată acum mai bine de un veac, psihanaliza reprezintă, prin urmare, un mod de gândire coerent, deşi supus unor permanente schimbări şi nuanţări. A aplica psihanaliza înseamnă, de fapt, a te aplica psihanalitic cu o remarcabilă continuitate, autentificată, printre altele, de predispoziţia pentru interpretările extraterapeutice.

Articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI