I

Deși timpul i-a cam împrăștiat, nu se poate spune că sunt puțini la Ferrara cei care-și mai amintesc de doctorul Fadigati (Athos Fadigati), otorinolaringologul ce-și avea cabinetul și casa pe Strada Gorgadello, la doi pași de piața de zarzavaturi, și care a sfârșit atât de tragic, sărmanul, cu toate că, atunci când venise, în tinerețe, din Veneția, pentru a se stabili în orașul nostru, părea sortit unei cariere absolut normale, liniștite și chiar demne de invidiat.

Era prin ’19, imediat după Primul Război Mondial. Din cauza vârstei mele de atunci, nu pot oferi decât o imagine destul de vagă și de confuză asupra epocii. Cafenelele din centru erau arhipline de ofițeri în uniformă; pe Bulevardul Giovecca și pe Bulevardul Roma (rebotezat astăzi Bulevardul Martirilor Libertății) treceau aproape în fiecare clipă camioane cu steaguri roșii fluturând în vânt; pe schelele care acopereau fațada în construcție a Palatului Asigurărilor Generale era întinsă o enormă pânză publicitară de un roșu stacojiu, care-i invita atât pe prietenii, cât și pe dușmanii socialismului să bea în deplină armonie aperitivul lenin; aproape zilnic izbucneau încăierări între țăranii și muncitorii maximaliști, pe de o parte, și foștii luptători întorși de pe front, pe de altă parte. Această atmosferă febrilă de agitație și zăpăceală generală, în care și-au petrecut copilăria cei ce aveau să devină adulți în următorii douăzeci de ani, i-a fost probabil favorabilă venețianului Fadigati. Într-un oraș ca al nostru, unde tinerii de familie bună s-au încăpățânat mai mult ca oriunde să nu se întoarcă după război la profesiunile liberale, e lesne de înțeles că a putut prinde rădăcini, trecând aproape neobservat. Fapt este că în ’25, când efervescența a început să se potolească și la noi, iar fascismul, organizat într-un mare partid național, a fost în stare să le ofere aranjamente avantajoase până și celor veniți la urmă de tot, Athos Fadigati era deja bine instalat în Ferrara, posesor al unui magnific cabinet particular și, pe deasupra, directorul secției de nas-gât-urechi din noul Spital Orășenesc Sant’Anna.

Se poate spune că-și găsise norocul. Nu mai era foarte tânăr și avea aerul că nu fusese niciodată, și dorise să plece din Veneția (după cum povestise odată el însuși) nu atât ca să facă avere într-un oraș străin, cât ca să fugă de atmosfera deprimantă a unei case mari de pe Canal Grande, unde-și văzuse stingându-se în câțiva ani cei doi părinți și o soră nespus de dragă. Plăcuse modul său politicos, discret de a se purta, faptul că era evident dezinteresat, omenosul său spirit de caritate față de bolnavii mai săraci. Dar mai înainte de orice, înfățișarea a fost cea care a pledat în favoarea lui: ochelarii cu ramă de aur, cu strălucirea lor simpatică deasupra obrajilor slabi de culoare pământie, corpul gras, de cardiac congenital, a cărui grăsime nu era deloc dezgustătoare, scăpat prin miracol de criza pubertății și veșnic îmbrăcat în stofe moi de lână englezească (din cauza sănătății, în timpul războiului nu putuse activa decât la Serviciul de Cenzură al Poștei). Cert este că, încă de la prima vedere, avea ceva atrăgător și liniștitor.

Mai târziu, clinica particulară din Strada Gorgadello, unde primea de la patru la șapte în fiecare după-amiază, a fost o încununare a succesului.

Era o clinică într-adevăr modernă, așa cum niciun doctor din Ferrara nu mai avusese până atunci. Dotată cu un cabinet medical impecabil, care, în privința eficienței, curățeniei și chiar a lărgimii, nu putea fi comparat decât cu cele de la Sant’Anna, mai dispunea de încă opt camere ale apartamentului de alături și de tot atâtea mici săli de așteptare pentru public. Concetățenii noștri, îndeosebi cei mai de vază, au fost uluiți. Deveniți brusc intoleranți față de dezordinea pitorească, să zicem, dar de fapt mult prea familiară și pe undeva echivocă, în care ceilalți trei sau patru bătrâni specialiști continuau să-și primească clientela, s-au emoționat ca în fața unui omagiu adus lor în mod special. Nu se mai săturau să repete: „Uimitor!“. La Fadigati dispăruseră acele așteptări interminabile, grămadă unii peste alții ca animalele, ascultând prin pereții despărțitori subțiri vocile când mai apropiate, când mai depărtate ale diverselor familii vesele și numeroase, în timp ce, la lumina slabă a unui bec de douăzeci, ochiul ce dădea ocol zidurilor triste nu se putea opri decât pe câte un NU SCUIPAȚI! de majolică, pe vreo caricatură a unui profesor universitar sau a unui coleg, ca să nu mai vorbim de alte imagini și mai triste, bune de sperietori, reprezentând niște pacienți cărora li se făcea clismă cu niște clistire uriașe în fața unui întreg corp universitar, sau laparotomia de care se îngrijea rânjind chiar Moartea travestită în chirurg. Cum, oare, de putuseră suporta până atunci un asemenea tratament demn de Evul Mediu? Cum?

Foarte repede, a merge la Fadigati devenise ceva mai mult decât o modă, un obicei reconfortant și binefăcător. Mai ales în serile de iarnă, când vântul înghețat se strecura șuierând din Piața Catedralei pe Strada Gorgadello, burghezul bogat, înfofolit în haina groasă de blană, sub pretextul celei mai vagi dureri în gât, simțea o reală satisfacție să intre pe ușa întredeschisă, să urce cele două rânduri de scări și să sune la ușa cu geamuri. Dincolo de magicul pătrat de lumină pe care-l deschidea înaintea lui o infirmieră în halat alb, veșnic tânără și surâzătoare, găsea caloriferele duduind, așa cum nu se întâmpla nu numai la el acasă, dar nici măcar la Clubul Comercianților sau la cel al Uniunii. Găsea fotolii și divane la discreție, măsuțe încărcate cu cele mai noi tipărituri, abajururi ce răspândeau o lumină albă, puternică, generoasă. Găsea covoare care-l invitau să pășească, atunci când se plictisea să dormiteze la căldurică sau să răsfoiască revistele ilustrate, dintr-un salon în altul, privind tablourile și stampele vechi sau moderne agățate pe pereți unele lângă altele. În sfârșit, găsea un medic binevoitor și sociabil, un adevărat domn, care, în timp ce-l invita personal „dincolo“ ca să-i examineze gâtul, părea mai degrabă preocupat să afle dacă pacientul său avusese ocazia să-l asculte, acum câteva seri, la Teatrul Orășenesc din Bologna pe Aureliano Pertile în Lohengrin; sau, eventual, dacă văzuse bine, pe cutare perete din cutare salon, cutare tablou al lui De Chirico sau acel mic Casorati, și dacă-i plăcuse cel al lui De Pisis; și era uimit la culme dacă pacientul mărturisea nu numai că nu-l cunoaște pe De Pisis, dar nici măcar nu știuse până atunci că Filippo De Pisis era un tânăr și foarte promițător pictor ferrarez. În concluzie, era un mediu comod, plăcut, elegant și, pe deasupra, stimulator pentru intelect. Unde timpul, blestematul de timp care a fost întotdeauna cea mai grea problemă pentru provinciali, trecea de-ți era mai mare dragul.

II

Nu există ceva care să stârnească mai mult interesul indiscret al lumii bune din provincie ca dorința firească de a păstra distincția între viața particulară și cea publică. Ce se petrecea cu Athos Fadigati după ce infirmiera închidea ușa cu geamuri a clinicii în urma ultimului pacient? Modul nu prea limpede sau, în orice caz, nu tocmai normal în care-și petrecea doctorul serile ațâța încontinuu curiozitatea în privința lui. Da, exista ceva greu de înțeles la Fadigati. Dar la el și lucrul acesta plăcea, și lucrul acesta constituia o atracție.

Toți știau cum își petrece diminețile și nimeni n-avea nimic de zis despre ele.

La nouă era deja la spital și, ba cu vizitele, ba cu ope­rațiile (pentru că opera; și nu era zi în care să nu aibă de scos niște amigdale sau de extirpat o apofiză mastoidă), o lungea așa până pe la unu. După care, între unu și două, putea fi deseori întâlnit întorcându-se pe jos, pe Bulevardul Giovecca, cu pachetul cu ton în ulei sau cu mezeluri agățat de degetul mic și cu Corriere della Sera ieșindu-i din buzunarul pardesiului. Deci lua prânzul acasă. Și cum nu avea bucătăreasă, iar femeia de serviciu, angajată doar pentru jumătate de zi, care-i făcea curățenie în casă și în cabinet, se prezenta abia la trei, cu o oră înaintea infirmierei, însemna că-și pregătea singur tradiționalele spaghete, ceea ce era deja destul de ciudat.

De asemenea, la cină, îl așteptau degeaba în singurele restaurante care, la vremea respectivă, se bucurau de un oarecare renume: la Vincenzo, la Sandrina, la Tre Galletti sau la Roveraro, pe Intrarea Granchio, a cărui bucătărie cu specific familial atrăgea atâția alți celibatari de vârstă mijlocie. Dar aceasta nu însemna că mânca acasă, ca la prânz. Seara nu rămânea niciodată acasă. Dacă treceai pe la opt, opt și un sfert pe Strada Gorgadello, era ușor să-l surprinzi chiar în clipa când pleca. Mai întârzia un moment în prag, privind în sus, la dreapta și la stânga, parcă nesigur de ora și de direcția în care s-o ia. În fine, pornea, amestecându-se în mulțimea care, la ceasul acela, fie vară, fie iarnă, se preumbla încet prin fața vitrinelor luminate din Strada Bersaglieri del Po ca prin fața magazinelor venețiene.

Unde se ducea? La plimbare, rătăcind la întâmplare, aparent fără nicio țintă.

După o zi de muncă intensă, probabil că-i plăcea să se simtă în mijlocul mulțimii: mulțimea veselă, zgomotoasă, amestecată. Înalt, corpolent, cu pălăria lui moale cu boruri late, mănuși galbene, sau, iarna, cu paltonul căptușit cu blană de oposum și cu mânerul bastonului băgat în buzunarul drept, putea fi văzut între opt și nouă seara în oricare punct din oraș.