Lui Élisabeth Craig

Notre vie est un voyage

Dans l‘Hiver et dans la Nuit,

Nous cherchons notre passage

Dans le Ciel où rien ne luit

(Chanson des Gardes suisses, 1793)

E tare folositor să călătorești, asta îți stârnește imaginația. Restul e numai oboseală și decepție. Călătoria aceasta a noastră e în întregime imaginară. Iată forța sa.

Ea ține de la naștere până la moarte. Oameni, animale, orașe și lucruri, totul e imaginat. E un roman, nimic altceva decât o istorie închipuită. Littré o zice, el nu se înșală niciodată.

Și apoi, oricine e în stare să facă atâta lucru. E destul să închizi ochii.

Călătorie dincolo de viață.

Asta a-nceput așa. Eu nu spusesem niciodată o vorbă. Nimic. Arthur Ganate m-a făcut să vorbesc. Arthur, un student, medicinist și el, un camarad. Ne întâlnim deci în Piața Clichy. Era după prânz. Vrea să-mi vorbească. Îl ascult. „Să nu stăm afară! mă îndeamnă. Să intrăm!“ Îl urmez. Poftim. „Afară, pe terasă, începe el să zică, e prea cald. Vino pe aici!“ Mai observăm atunci că nu era nimeni pe străzi din cauza căldurii, nici o mașină, nimic. Când e foarte frig, la fel, nu e nimeni pe străzi; tot el, chiar mi-aduc aminte, îmi zisese în privința asta: „Parizienii au mereu aerul că sunt ocupați, dar de fapt se plimbă de dimineața până seara; dovada, când nu e vreme bună de plimbare, prea frig ori prea cald, nu-i mai vezi, sunt toți înăuntru la o cafea cu lapte ori la un țap de bere. Asta-i! Secolul vitezei! cică. Da‘ de unde? Mari schimbări! ne îndrugă ei. Mie-mi spui? Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Se admiră între ei fără încetare și atât. Și nici asta nu-i o noutate. Vorbele ce s-au mai schimbat și nici ele prea mult! Două, trei, pe ici, pe colo, câteva vorbulițe…“ Tare mândri că făcuserăm să se audă aceste adevăruri utile, am rămas locului fermecați să privim femeile din cafenea.

A venit apoi vorba despre Președintele Poincaré, care inaugurase, tocmai în dimineața aceea, o expoziție de căței; și apoi din una în alta, despre ziarul Timpul, unde apăruse știrea. „Poftim, ăsta zic și eu ziar, Timpul!“ mă sâcâie Arthur Ganate. „Nu-i găsești pereche când e să apere rasa franceză! — Și are mare nevoie, având în vedere că nici nu există!“, i-am răspuns eu ca să-i arăt că sunt documentat și ca să-i întorc vorba.

— Ba da! Există! Și încă ce frumusețe de rasă! stăruia el, poate chiar cea mai frumoasă din lume, încornorat să fie cel care se dezice! Și iată-l pornit să mă spurce. M-am ținut tare, bineînțeles.

— Nu-i adevărat! Rasa, cum îi zici tu, e numai această imensă adunătură de nenorociți în genul meu, urduroși, pă­du­chioși, rebegiți care au eșuat aici terorizați de foame, de ciumă, de bube și de frig, veniți învinși din cele patru colțuri ale lumii. N-au putut merge mai departe din cauza mării. Asta-i Franța și ăștia-s francezii.

— Bardamu, grăi el atunci grav și cu o anume tristețe, strămoșii noștri erau demni de noi, nu-i vorbi de rău!…

— Ai dreptate, Arthur, în privința asta ai dreptate! Dușmănoși și docili, batjocoriți, jefuiți, măcelăriți și mereu imbecili, erau demni de noi. Poți s-o mai zici o dată! Nu ne schimbăm! Nici ciorapii, nici stăpânii, nici părerile, ori o facem atât de târziu, că nu mai merită osteneala. Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăștia! Soldați pe degeaba, eroi pentru toată lumea și maimuțe vorbitoare, cuvinte care îndură, noi suntem supușii Regelui Mizerie. El ne stăpânește! Când nu suntem prea cuminți, strânge… Îți pune unghia în gât, mereu, nu prea poți vorbi, trebuie să bagi de seamă dacă ții cu tot dinadinsul să mănânci… Pentru un fleac, te gâtuie… Asta nu-i viață…

— Mai e și iubirea, Bardamu!

— Arthur, iubirea e infinitul pus la îndemâna cățeilor, și am și eu demnitatea mea! îi răspund.

— Uită-te la tine! Un anarhist! Ce să mai vorbim! Un șmecheraș în orice caz, tot ce e mai la modă în opinii, se vede de la o poștă.

— Mie-mi spui, sigur că sunt anarhist! Și cea mai bună dovadă e că am compus un soi de rugăciune răzbunătoare și socială despre care o să mai vorbim, o să-mi dai dreptate: Aripile de aur! Ăsta-i titlul!… Și-i recit:

Un Dumnezeu care numără minutele și banii, un Dumnezeu disperat, senzual și grohăitor ca un porc. Un porc cu aripile de aur care se tăvălește peste tot cu burta-n sus, gata de îmbrățișat, el e stăpânul nostru. Să-l pupăm!

— Textulețul ăsta al tău nu rezistă în fața vieții, iar eu, în ceea ce mă privește, sunt pentru ordinea stabilită și nu-mi place politica. De altfel, ziua în care patria îmi va cere să-mi dau sângele pentru ea mă va găsi, desigur, fără zăbavă, gata să i-l dau. Iată ce mi-a răspuns.

Războiul tocmai se apropia de noi fără să ne dăm seama și în capul meu nimic nu era prea limpede. Această scurtă dar aprinsă discuție mă obosise. Și apoi mai eram și furios pe chelner pentru că mă luase drept milog, din cauza bacșișului. În cele din urmă, ca să terminăm, ne-am împăcat de tot, eu și cu Arthur. Eram de acord aproape în toate.

— E adevărat, ai dreptate în fond, am convenit eu, împăciuitor, la urma urmei ne aflăm cu toții pe o mare galeră, vâslim cu toții din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i așa!… De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi tragem! Și cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane și alte mârșăvii. La muncă! zic ei. Iar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, puțind, șiroind de sudoare, noi, și iată-i! Sus pe punte, stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase femei trandafirii și trăsnind a parfumuri. Ne urcă pe punte. Își pun pe cap pălăriile lor țilindru și zbiară la noi cam așa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luați în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr. 2 și să le zburați creierii! Haide, hai, aveți tot ce vă trebuie la bord! Toți în cor! Urlați cât vă ține gura, să se cutremure: «Trăiască Patria nr. 1!» Să se audă de departe! Ăla care va urla cel mai tare va primi medalia și mirul domnului Isus între ochi! Dumnezeii mamii voastre! Și apoi ăia care nu vor să crape pe mare pot oricând merge să crape pe uscat, chiar mult mai repede decât aici!“

— Chiar așa! mă aprobă Arthur, dispus să se lase mai ușor convins.

Dar să nu-ți crezi ochilor! Chiar prin fața cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul călare pe calul lui, și ce plăcut și plin de viață părea colonelul! Am țâșnit într-un salt de entuziasm.

— Mă duc să văd dacă-i așa! îi strig lui Arthur, și iată-mă plecat să mă angajez și încă în pas alergător.

— Dobitoc mai ești, Ferdinand! mi-o întoarse Arthur vexat, fără îndoială, de efectul eroismului meu asupra celor care ne priveau.

M-a supărat puțin că lua lucrurile astfel, dar asta nu m-a oprit. Mergeam la pas. „Aici sunt, aici rămân!“, mi-am zis.

— Să ne vedem cu bine, găgăuță! am mai avut timp să-i strig înainte de-a lua colțul împreună cu regimentul care își urma colonelul și fanfara. Exact așa s-a întâmplat.

Apoi am mers mult timp. Străzi nenumărate, mereu mai multe decât străbătusem, iar de prin case, civilii și nevestele lor ne încurajau și ne azvârleau flori de pe terasele cafenelelor, din fața gărilor, din bisericile pline. Patrioți mai erau! Și apoi au început să fie tot mai puțini, patrioții… Ploaia trecuse și încurajările au fost din ce în ce mai puține și apoi deloc, nici măcar una singură, pe drum.

Rămăseserăm așadar numai între noi? Unii în spatele celorlalți? Muzica s-a oprit. „Pe scurt, mi-am zis atunci, când am văzut ce întorsătură luau lucrurile, nu-i de glumă! Trebuie s-o iau de la capăt!“ M-aș fi tot întors. Dar, prea târziu! Închiseseră binișor poarta în urma noastră, civilii. Eram prinși ca șobolanii.

Odată ce-ajungi aici, aici rămâi. Ne-au urcat pe cai, apoi după două luni de mers călare, din nou pe jos. Probabil din cauză că era prea scump. În sfârșit, într-o dimineață, colonelul își căuta calul cu care ordonanța sa plecase, nu se știe unde, în vreun locșor, fără îndoială, unde gloanțele nu treceau chiar prin mijlocul drumului. Căci tocmai acolo ne-am instalat în cele din urmă, colonelul și cu mine, exact în mijlocul drumului, eu ținându-i registrul în care el consemna ordinele.

Departe, pe șosea, cât de departe se putea vedea, se zăreau două puncte negre, tot în mijloc, dar acestea erau doi nemți foarte ocupați să tragă în noi de mai bine de un sfert de oră.

El, colonelul nostru, știa poate pentru ce trăgeau acei oameni, nemții probabil că știau și ei, dar eu, eu cu adevărat habar n-aveam. Oricât de mult mi-aș fi scormonit memoria, nu țineam minte să le fi făcut ceva nemților. Fusesem întotdeauna foarte amabil și politicos cu ei. Îi cunoșteam într-un fel pe nemți, umblasem la școală cu ei, copil fiind, în împrejurimile Hanovrei. Vorbisem limba lor. Erau pe atunci o adunătură de cretini guralivi cu ochii spălăciți și vicleni ca ai lupilor; mergeam împreună să ne pipăim cu fetele, după ore, în pădurile de prin împrejurimi, unde mai și trăgeam cu arbaleta sau cu pistolul pe care-l puteam chiar cumpăra cu patru mărci. Beam bere dulce. Dar de aici și până la a ne lua acum drept ținte, fără ca să stăm de vorbă mai întâi și chiar așa în mijlocul drumului, era o distanță, ba chiar o prăpastie. Prea mare diferența.

Pe scurt, războiul mi se părea tot ce putea fi mai de neînțeles. Nu putea să mai dureze.

Să se fi petrecut cu oamenii ăștia ceva atât de neobișnuit? Ceva ce eu să nu fi resimțit deloc. Poate că nu băgasem de seamă…

Sentimentele mele în ceea ce-i privea rămăseseră aceleași.