Editori:

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Silviu Dragomir

FONDATOR:

Ion Mărculescu, 1994

Redactor:

Oana Dușmănescu

Design:

Coperta: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ Owl Stories

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Oana Apostolescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: I giorni dell'abbandono

Autor: Elena Ferrante

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-185-2

ISBN (epub): 9786069786291

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

34.

Carrano a fost amabil. L-a înfăşurat pe Otto într-o prelată de plastic pe care o avea în pivniţă, l-a pus în maşina lui şi, după ce mi-a lăsat telefonul mobil, s-a dus să-l îngroape în afara oraşului.

L-am sunat imediat pe medicul pediatru şi am avut noroc, pentru că, deşi era august, l-am găsit. În timp ce-i povesteam amănunţit simptomele copilului, mi-am dat seama că pulsul îmi zvâcnea cu atâta putere, încât m-am temut că doctorul o să audă bubuiturile prin telefon. Inima se umfla din nou în piept, nu mai era pustie.

I-am turuit medicului tot, chinuindu-mă să fiu precisă şi, între timp, învârtindu-mă prin casă, am cercetat legătura dintre spaţii, am atins obiectele şi, la fiecare uşor contact cu un bibelou, un sertar, computerul, cărţile, caietele, mânerul unei uşi, îmi repetam: ce-a fost mai rău a trecut.

Pediatrul m-a ascultat în tăcere, a dat asigurări că nu erau motive de îngrijorare pentru Gianni, a zis c-o să vină să-l vadă pe seară. Atunci am făcut un duş lung rece, apa mi-a înţepat pielea, am simţit toată mâhnirea lunilor, a orelor trecute. Am văzut inelele pe care le lăsasem când m-am trezit pe marginea chiuvetei şi mi l-am pus pe deget pe cel cu acvamarin, în timp ce, fără ezitare, am lăsat verigheta să cadă în deschiderea rotundă a coșului de gunoi. Am examinat rana pe care Ilaria mi-o făcuse cu coupe-papier-ul, am dezinfectat-o, am acoperit-o cu un tifon. Cu calm, am început apoi să separ rufele colorate de cele albe, am pornit maşina de spălat. Voiam certitudinea searbădă a zilelor normale, chiar dacă ştiam prea bine că în corp persista o mişcare frenetică în sus, o tresărire, ca şi cum aş fi văzut pe fundul unei găuri o insectă urâtă veninoasă şi fiecare parte din mine s-ar fi retras încă agitând braţele, mâinile, dând din picioare. Trebuie să învăţ din nou — mi-am zis — mersul liniştit al cuiva care crede că ştie unde merge şi de ce.

Aşa că m-am concentrat asupra copiilor, trebuia să-i anunț că murise câinele. Am ales cu grijă cuvintele, am căutat tonul potrivit al poveștii, dar Ilaria a plâns oricum mult timp şi Gianni, deşi limitându-se, într-un prim moment, să ia o mină plină de aversiune şi să spună, cu un ecou slab de sentimente ameninţătoare, că trebuia să-l informez pe Mario, imediat a început să se vaite de durerea de cap, de greaţă.

Încă încercam să-i consolez pe amândoi când s-a întors Carrano. L-am lăsat să intre, dar m-am purtat rece, în ciuda comportamentului lui foarte serviabil. Copiii nu făceau decât să mă strige din cealaltă cameră. Convinşi cum erau că el fusese cel care otrăvise câinele, nu voiau să pună piciorul în casă, cu atât mai puţin să-i vorbesc.

Eu însămi, de altfel, am avut o senzaţie de repulsie când am simţit pe lângă el miros de pământ răscolit şi la inflexiunile vocii lui timid confidenţiale am răspuns monosilabic, cuvintele semănând cu picăturile rare ale unui robinet stricat.

A încercat să mă pună la curent cu îngroparea câinelui, dar pentru că nu m-am arătat interesată nici de locul gropii, nici de detaliile tristei obligaţii, cum a numit-o, dimpotrivă, din când în când l-am întrerupt urlând la Gianni şi Ilaria, tăceţi, vin imediat, s-a ruşinat, a schimbat vorba. Ca să acopere urletele deranjante ale copiilor, a început să-mi vorbească despre problemele cu care se confruntă, având grijă de bătrâna lui mamă. A continuat până când i-am zis că fiii cu mame longevive au ghinionul să nu ştie cu adevărat ce e moartea şi, deci, să nu se maturizeze niciodată. S-a simţit ofensat, şi-a luat rămas-bun evident indispus.

În cursul zilei n-a mai încercat să mă vadă. Am lăsat ca trandafirul lui să se ofilească într-o vază de pe masa mea de lucru, în aceea în mod dureros lipsită de flori încă din vremurile îndepărtate când Mario îmi dăruia de ziua mea o orhidee cattleya, imitându-l pe Swann, personajul lui Proust. Pe seară, corola era deja negricioasă şi cocoșată peste tulpină. L-am aruncat la gunoi.

Pediatrul a venit după cină, un domn în vârstă, foarte slab, le era foarte simpatic copiilor pentru că, de obicei, când îi consulta, le făcea încontinuu plecăciuni şi le spunea domnul Giovanni, domnişoara Illi.

— Domnule Giovanni, a spus, arătaţi-mi imediat limba.

L-a examinat pe băiat cu grijă şi a stabilit că responsabil de boală era un virus estival care provoacă tulburări ale tranzitului intestinal. N-a exclus însă că Gianni mâncase ceva stricat, un ou, de exemplu, sau — mi-a zis apoi în camera de zi, cu voce joasă — că reacţionase aşa la o supărare puternică.

În timp ce stătea la birou şi se pregătea să scrie reţeta, i-am povestit liniştit, ca şi cum între noi ar fi fost obişnuit să ne facem confidenţe de genul acela, despre despărţirea de Mario, despre ziua urâtă care, în sfârşit, se încheia, despre moartea lui Otto. A stat să mă asculte cu atenţie şi răbdare, a clătinat din cap dezaprobator şi a prescris fermenţi lactici şi mângâieri pentru amândoi copiii, ceai ca de obicei şi odihnă pentru mine. A promis că se va întoarce peste câteva zile.

35.

Am dormit mult, un somn adânc.

Începând cu dimineaţa următoare am avut multă grijă de Ilaria şi de Gianni. Pentru că am avut impresia că mă urmăresc atent ca să înţeleagă dacă redeveneam mama lor dintotdeauna sau trebuia să se aştepte la alte transformări neprevăzute, am făcut tot posibilul să-i liniştesc. Am citit cărţi de poveşti, am jucat jocuri plicticoase ore în şir, m-am folosit excesiv de dramul meu de veselie cu care ţineam sub control revărsările de disperare. Niciunul, poate de comun acord, nu l-a menţionat pe tatăl lor, nici măcar ca să sublinieze că trebuia să-i spună despre moartea lui Otto. M-a apucat neliniştea că evită s-o facă pentru că se temeau să nu mă rănească şi să nu mă împingă, astfel, spre o nouă deraiere. Am început eu, atunci, să-l aduc în discuţie pe Mario, povestind vechi întâmplări în care fie fusese foarte amuzant, fie demonstrase fantezie şi perspicacitate, fie se făcuse remarcat în acţiuni periculoase. Nu ştiu ce impresie au lăsat acele poveşti asupra lor, sigur le-au ascultat cu interes, uneori au zâmbit mulţumiţi. Mie mi-au provocat doar un sentiment de disconfort. În timp ce vorbeam, am simţit că-mi părea rău să-l găzduiesc încă pe Mario între amintirile mele.

Când pediatrul s-a întors pentru o nouă vizită medicală, l-a găsit pe Gianni în formă bună, complet vindecat.

— Domnule Giovanni, i-a spus, aveţi o culoare foarte trandafirie, sigur nu v-aţi trasformat într-un purceluş?

În camera de zi, după ce m-am asigurat că nu puteau auzi copiii, l-am întrebat, ca să-mi lămuresc mie însămi până în ce punct trebuia să mă simt vinovată, dacă-i putuse face rău lui Gianni un insecticid cu care dădusem prin casă împotriva furnicilor, în timpul nopţii. A eliminat ipoteza, mi-a atras atenţia că Ilaria n-a avut niciun fel de tulburări.

— Dar câinelui nostru? am întrebat, arătându-i sprayul deformat şi fără butonul de pulverizat otrava.

L-a studiat cu atenţie, dar a părut perplex, a zis că nu se putea pronunţa. La final s-a întors în camera copiilor şi şi-a luat rămas-bun de la ei după o plecăciune:

— Domnişoară Illi, domnule Giovanni, cu o reală părere de rău îmi iau la revedere. Sper să vă îmbolnăviţi din nou repede, ca să ne putem revedea.

Pe copii tonul acela i-a făcut să se simtă liniştiţi. Zile în şir ne-am făcut încontinuu reciproc reverenţe strigându-ne domnule Giovanni, doamna mama, domnişoara Illi. Între timp, ca să consolidez în jurul lor o atmosferă de bunăvoinţă, am încercat să revin la gesturi obişnuite, ca un bolnav care a stat mult timp în spital şi, ca să-şi învingă teama de a nu se îmbolnăvi din nou, vrea să se agaţe iarăși de viaţa celor sănătoşi. Am început să gătesc, străduindu-mă să le fac poftă de mâncare cu noi reţete. Am reînceput să feliez, să rumenesc, să sărez. M-am apucat chiar şi de făcut prăjituri, dar nu aveam vocaţie pentru prăjituri, nu aveam talent.

36.

N-am fost mereu la înălţimea aparenţei amabile şi eficiente pe care voiam s-o am. Anumite semne mă ţineau în stare de alertă. Mi se întâmpla încă să uit oale pe foc şi să nu simt nici măcar mirosul de ars. Aveam o senzaţie de greaţă, întotdeauna străină până atunci, când vedeam pătrunjelul verde amestecat cu pieliţele roşiilor plutind în apa grasă din chiuveta cu scurgerea astupată. Nu ştiam să-mi recâştig vechea dezinvoltură faţă de resturile lipicioase ale mâncării pe care copiii le lăsau pe faţa de masă, pe podea. Uneori răzuiam brânză şi gestul devenea atât de mecanic, atât de distant şi independent, încât metalul îmi reteza unghiile, pielea de pe buricele degetelor. În plus — lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată — mă închideam adesea în baie şi-mi examinam corpul îndelung, amănunţit, obsesiv. Îmi palpam sânii, alunecam cu degetele între cutele de carne care mi se încreţeau pe burtă, îmi examinam într-o oglindă sexul ca să înţeleg cât era de veştejit, verificam dacă aveam guşă, dacă se vedeau riduri deasupra buzei de sus. Mă temeam că efortul pe care-l făcusem să nu mă rătăcesc mă îmbătrânise. Mi se părea că am părul mai rar, firele albe se înmulţiseră, trebuia să le vopsesc, îl simţeam gras şi-l spălam încontinuu, uscându-l apoi prin nenumărate improvizaţii.

Dar mai ales imaginile imperceptibile ale minţii, silabele sărăcăcioase erau cele care mă speriau. Era de ajuns un gând pe care nici măcar nu reuşeam să-l fixez, o simplă zvâcnire violet de semnificaţii, o mâzgăleală verde indescifrabilă a creierului ca să reapară starea proastă şi să crească în mine panica.