Pentru Basty, Ration și Ross

CAPITOLUL UNU

Billy Bunch a venit într-o cutie în urmă cu zece ani, într-o noapte de iarnă. Era o cutie mare, pe care erau scrise cu vopsea cuvintele: Fragil. Această parte în sus. Perisabil.

Pentru polițistul William Fazackerly, aceea a fost noaptea pe care n-avea s-o uite niciodată. Se plimbase pe străzi toată seara, verificând uși și geamuri, dar era prea frig, până și pentru hoți. A ajuns la colțul străzii și a văzut lumina albastră de deasupra ușii secției de poliție; se gândea doar la cana de ceai dulce și cald care îl aștepta în cantină. A urcat treptele și aproape s-a împiedicat de cutia din capătul scărilor.

A crezut că e o cutie cu flori, pentru că părea plină cu garoafe, albastre de la luminile de sus. S-a aplecat și a dat deoparte florile. Billy stătea acolo, înfășurat până la bărbie într-o păturică. O scufie pufoasă din lână îi acoperea capul și urechile, astfel încât tot ce putea să vadă polițistul Fazackerly erau doi ochi deschiși și o gură fără dinți, care îi zâmbea. Era și un bilet lângă flori, cu mesajul Vă rog să aveți grijă de el.

Polițistul Fazackerly s-a așezat lângă cutie și a început să gâdile obrajii copilului, al cărui zâmbet s-a schimbat într-un chicotit așa de contagios, încât tânărul polițist s-a topit într-un hohot de râs care i-a făcut pe sergent și jumătate dintre cei din tura de noapte să iasă să vadă ce s-a întâmplat.

Florile, care arătau albe înăuntru, au fost abandonate în cascheta polițistului Fazackerly. Copilul a fost dus în secție de sergent, care era tot numai un zâmbet.

— Nu stați acolo gură-cască! Vreau multe sticle cu apă fierbinte, repede. Trebuie să îl încălzim. Fazackerly, sună la doctor și spune-i că avem o urgență. Haide, haide! îi îndemnă sergentul.

Și tot el a dat nume copilului, nu pe al său, ci pe al tânărului polițist care îl găsise:

— Am botezat mulți orfani și vagabonzi la viața mea, așa că nu o să oblig un copil să poarte numele Fazackerly. Dar o să-l cheme Billy. Nu Billy Carnation1, căci nu cred că o să ne ierte vreodată. Ce zici de Billy Bunch, tinere?

Și bebelușul a chicotit aprobator.

Billy nu știa, dar atunci când se afla în cutie pe masa din camera de interogatoriu, cu jumătate de duzină de polițiști aplecați să-l vadă, a fost poate ultimul moment de fericire adevărată pentru mult timp. Nu știa nici că în acea noapte a trimis acasă un tânăr polițist cu inima cântând de bucurie. Billy Bunch era un nume pe care nu-l va uita vreodată.

Billy Bunch a fost dus la spital și apoi la un orfelinat pentru câteva luni, timp în care i-au căutat familia și au așteptat să îl revendice cineva. Nimeni nu a venit să îl ia. Billy Bunch a avut un singur vizitator. O dată pe săptămână, William Fazackerly venea după-amiaza ca să stea lângă pătuțul lui Billy. Dar, pe măsură ce treceau lunile, copilul părea să îl recunoască din ce în ce mai puțin și începea să plângă când polițistul încerca să se apropie, așa că acesta, simțind că îl face nefericit, a încetat să mai vină.

Până la prima aniversare, Billy Bunch își pierduse zâmbetul pe care-l avusese odată. O seriozitate sumbră îi umbrea privirea și devenise melancolic și tăcut; nu le era prea simpatic asistentelor de la orfelinat, care nu puteau găsi nimic de iubit la Billy. Nu era un băiat atrăgător. După ce-și pierduse drăgălășenia de bebeluș, nu puteau să îi aranjeze părul, care stătea tot timpul dezordonat, iar urechile lui erau mult prea mari.

Nu a început să meargă când trebuia, pentru că nu vedea rostul mersului. Rămânea impasibil la recompense sau amenințări și în primii doi ani și jumătate din viață se mulțumea să se târască pe fund, cu un picior răsucit sub el ca o cârmă, degetul mare în gură și arătătorul înfipt cu hotărâre în nara stângă.

Și nici cu vorbitul nu i-a fost la fel de ușor ca altor copii din orfelinat. Puținele cuvinte pe care putea să le pronunțe refuzau să-i iasă din gură fără a fi nevoit să-și contorsioneze buzele și practic să le scuipe afară. Acest bâlbâit îl făcea să fie reținut în comunicarea cu ceilalți, așa că pentru alinare a apelat la poze și, când a învățat să citească, la cărți.

Părea că nicio familie nu vrea să îl țină prea mult și de fiecare dată când îi era împachetat geamantanul ca să se întoarcă la orfelinat, doar i se confirma că e singur pe lume și nimeni nu îl dorește.

Școala doar i-a înrăutățit situația. Mutările de la o casă la alta stricau orice șanse de a lega prietenii în anii aceia de început. Și clar nu era favoritul profesorilor. Nu era strălucit în clasă, dar majoritatea profesorilor puteau să ignore asta. Problema era că părea complet neinteresat și nu încerca să ascundă acest lucru. Billy voia doar să citească, dar niciodată ce îi dădeau profesorii.

Nici printre colegi nu era popular, căci nu era nici puternic sau iute și nici nu-l atrăgeau jocurile competitive. În pauzele de joacă se plimba singur, încruntat și cu mâinile în buzunare. Ceilalți copii nu erau mai răi cu el decât cu alții, de fapt abia dacă îl băgau în seamă. Dacă nu s-ar fi bâlbâit, ar fi trecut neobservat prin școală.

Doamna Simpson, sau mătușica May — cum îi plăcea să i se spună —, era ultima din lungul șir de mame vitrege. Avea buze subțiri, observase Billy, pe care le ruja în formă de pupic și în fiecare duminică își punea pe bigudiuri părul roșcat și pufos. Era văduvă, copiii ei, acum adulți, locuiau departe. Păstra destul de curată casa de la al zecelea etaj al unui bloc de apartamente care domina micul cartier măturat de vânt de la marginea orașului.

Fusese construit după război ca să găzduiască muncitorii de la o fabrică de motoare și doar la asta era bun, la găzduit. Era organizat în șiruri de case identice, detașate și semidetașate, împrăștiate ca o pânză de păianjen în jurul blocului unde locuia Billy. Nu era multă iarbă pe care putea să se joace și nu era lăsat să se joace pe puținele locuri cu iarbă, pentru că putea să se murdărească și mătușicii May nu îi plăcea asta.

— Știi, îi amintea întruna, mă plătesc doar ca să te țin și nu pot să dau bani în plus pe spălătorie pentru că tu ieși afară și te murdărești. Nu știu de ce nu te duci cu ceilalți copii la locul de joacă. E din beton și e mai bine pentru tine acolo. Nu e cinstit față de mine, Billy, nu e cinstit deloc. Ți-am mai zis, dacă nu faci ce-ți spun, va trebui să pleci.

De obicei asta era ultima amenințare și nu îl afecta pe Billy, pentru că majoritatea caselor de plasament însemnau pentru el doar un acoperiș deasupra capului și trei mese pe zi. Dacă vedea lucrurile așa, nicio casă nu era diferită. Dar aceasta era singura specială pentru Billy. El voia să stea în această casă nu pentru mătușica May, care îl sâcâia fără-ncetare, și clar nu pentru școala unde învăța, înspăimântat de tortura zilnică a domnului Brownlow, profesorul cu ochi de broscoi.

— Ridică-te-n picioare, Billy, este rândul tău. Citește următoarea pagină cu voce tare. Să nu dureze cinci minute, băiatule. Haide, citește.

Și Billy citea, dar sunetele produse când se bâlbâia adăugau încă un strat la cicatricea de durere și umilință pe care încerca să o ascundă. Nu, îndura acea viață și pe Mătușica May doar pentru că avea Sălbăticia lângă canal, unde putea să evadeze și să fie în sfârșit printre prie­teni.

CAPITOLUL DOI

Capela St. Cuthbert, sau ce mai rĂmĂsese din ea, era o ruină veche și pustie, care se sfărâma încet în cel mai izolat colț al cartierului. Ca tot ce era în acea zonă, ar fi trebuit distrusă când a fost ridicat cartierul, dar un ordin de conservare a clădirii a salvat-o — nimeni nu știa de ce. Așa că au pus un gard de sârmă în jurul cimitirului care avea în centru ruinele și un semn de avertizare Nu intrați. Pericol de prăbușire a zidăriei. Și cei mai mulți așa făceau. Nu din cauza semnului de avertizare — puțini copii știau ce înseamnă zidărie. Nu intrau fiindcă mulți credeau că în cimitir sunt fantome. Copiii care săriseră gardul și se aventuraseră în Sălbăticia de după el povesteau despre foșnete ciudate în tufișuri, pași care îi urmau insistent și urzici înalte cât un om, care biciuiau oaspeții nedoriți. Era destul cât să-i descurajeze până și pe cei mai curajoși.

Billy nu era deloc curajos, dar nu mai credea în fantome și, ca mulți alții, era intrigat de orice era interzis. Într-una dintre plimbările sale solitare, nu mult după ce începuse să trăiască alături de mătușica May, a văzut o bufniță albă, mare, zburând peste capul lui, către ruine. Era așa de aproape, că Billy i-a simțit în păr fâlfâitul aripilor. A văzut că bufnița aterizase pe una dintre arcadele capelei și, pentru că voia să o vadă mai de-aproape, a dat deoparte gardul ruginit și a pătruns în Sălbăticie.

Din seara aceea, Billy s-a întors în fiecare zi în Sălbăticia lui, furișându-se pe lângă gard până era sigur că nimeni nu îl vede intrând, pentru că magia acelui loc ar fi fost distrusă complet de orice încălcare a intimității. Se strecura pe sub gard și nu uita să-l aranjeze la loc, să nu vadă nimeni cum intră, apoi își croia drum prin tufișuri, ca să ajungă în cimitir.