În memoria lui Norman Schiff

Nimic nu-l poate uimi pe un american.

(Jules Verne)

1

Se petrecea în vara când omul a pășit pentru prima oară pe Lună. Eram foarte tânăr pe atunci, dar nu credeam că va exista vreodată un viitor. Voiam să trăiesc periculos, să-mi ating limitele și, odată ce-am făcut-o, să văd ce mi se întâmplă. Dar, după cum s-a dovedit, am fost la un pas de a da greș. Încetul cu încetul, mi-am văzut banii risipindu-se în vânt. Mi-am pierdut apartamentul, am ajuns în stradă. Dacă n-ar fi fost o fată pe nume Kitty Wu, probabil aș fi murit de foame. O întâlnisem din întâmplare cu puțină vreme în urmă, dar, cu timpul, am ajuns să văd întâmplarea aceea ca pe o ocazie de a mă salva prin mintea altora. Asta a fost prima parte. Începând de atunci, mi s-au întâmplat lucruri ciudate. Am acceptat să lucrez pentru bătrânul invalid. Am aflat cine e tatăl meu. Am traversat deșertul din Utah până în California. Toate astea s-au întâmplat cu multă vreme în urmă, desigur, dar îmi amintesc bine acele zile, mi le amintesc ca fiind începutul vieții mele.

Am ajuns la New York în toamna lui 1965. Aveam optsprezece ani pe atunci și, în primele nouă luni, am locuit la cămin, într-o cameră cu multe paturi. Toți bobocii de la Columbia veniți din provincie erau obligați să stea în campus, dar, odată semestrul terminat, m-am mutat într-un apartament din West 112th Street. Acolo am rămas în următorii trei ani, până când mi s-a înfundat de tot. Norocul nefiind de partea mea, a fost o minune că am rezistat atât.

Locuiam deci în acel apartament cu peste o mie de cărți. Aparținuseră unchiului meu, Victor, care le adunase încetul cu încetul, de-a lungul a treizeci de ani. Când mă pregăteam să plec la colegiu, mi le-a oferit, sub un impuls de moment, ca pe un cadou de despărțire. Am încercat să refuz, dar unchiul Victor era un om sentimental și generos și a trebuit să accept.

— Nu am bani să-ți dau, mi-a spus, și nici sfaturi. Ia cărțile, de dragul meu.

Le-am luat, dar pe parcursul următorului an și jumătate nu am deschis niciuna din cutiile în care le primisem. Aveam de gând să-mi conving unchiul să ia cărțile înapoi, iar între timp nu voiam să pățească ceva.

Cum s-a dovedit, cutiile mi-au fost de folos în situația în care mă aflam. Apartamentul din 112th Street era ne­mo-bilat și, decât să-mi irosesc fondurile cheltuind bani pe lucruri pe care nu mi le permiteam, am transformat cutiile în piese de „mobilier imaginar“. Era ca un joc de puzzle: am grupat bucățile de carton în diverse configurații modulare, le-am aliniat, le-am pus una peste alta, le-am aranjat și rearanjat până când, în sfârșit, au ajuns să semene cu niște obiecte de uz casnic. Șaisprezece dintre ele serveau ca suport pentru saltea, altă garnitură de douăsprezece s-a preschimbat în masă, șapte dintre ele au devenit scaune, alte două — noptieră și așa mai departe. Efectul de ansamblu era mai degrabă monocromatic, asta și din cauza cafeniului-deschis al luminii triste care învăluia totul, dar nu mi-am putut înfrâna un sentiment de mândrie pentru cât fusesem de inventiv. Prietenilor mei li s-a părut ușor ciudat, dar se obișnuiseră deja cu ciudățeniile mele. Gândiți-vă, le explicam eu, la satisfacția de a te băga în pat știind că ai să visezi cocoțat pe un morman de literatură americană din secolul al XIX-lea. Imaginați-vă plăcerea de a sta la o masă cu întreaga Renaștere așteptând dedesubt. De fapt, n-aveam nici cea mai mică idee ce fel de cărți erau puse în cutiile alea, dar pe atunci eram mare amator de a inventa povești și îmi plăcea cum sună acele fraze, chiar dacă erau mincinoase.

Mobilierul meu imaginar a rămas intact timp de aproape un an. Apoi, în primăvara lui 1967, unchiul Victor a murit. Moartea asta a fost o lovitură cumplită pentru mine; în multe privințe, era lovitura cea mai grea pe care o primisem vreodată. Nu numai că-l iubeam cel mai mult dintre toți pe care-i aveam pe lume, dar era singura mea rudă, unica verigă ce mă lega de ceva mai important decât mine. Fără el m-am simțit deodată părăsit, năpăstuit de soartă. Dacă aș fi fost cumva pregătit pentru moartea lui, mi-ar fi fost mai ușor să-i fac față. Dar cum să te pregătești pentru moartea unui bărbat de cincizeci și doi de ani, sănătos și în putere? Unchiul meu a căzut din picioare pur și simplu, într-o după-amiază pe la mijlocul lui aprilie, și din acea clipă viața mea a început să se schimbe, am prins să alunec într-o altă lume.

Nu sunt multe de spus despre familia mea. Era alcătuită din puține personaje, iar cele mai multe au ieșit repede din scenă. Am stat cu mama până la vârsta de unsprezece ani, când ea a murit într-un accident de mașină, lovită de un autobuz care derapase și al cărui șofer pierduse controlul pe gheața unei străzi din Boston. Nu fusese niciodată vreun tată în peisaj, așa că ne petrecuserăm viața în doi, doar eu și ea. Faptul că își folosise mereu numele de fată era dovada că nu fusese niciodată căsătorită, dar eu nu am aflat că sunt copil din flori decât după moartea ei. Când eram mic, nu mi-a trecut niciodată prin cap să întreb asemenea lucruri. Eram Marco Fogg, mama mea era Emily Fogg, iar unchiul meu din Chicago era Victor Fogg. Pe toți ne chema Fogg și mi se părea perfect normal ca oamenii din aceeași familie să poarte același nume. Mai târziu, unchiul Victor mi-a spus că numele tatălui său fusese Fogelman, dar cineva de la oficiul de imigrări din Ellis Island îl trunchiase, transformându-l în Fogg, cu un singur g, și ăsta fusese numele american al familiei, până când s-a adăugat și al doilea g în 1907. Fogel înseamnă pasăre, m-a informat unchiul meu, și îmi plăcea ideea de a avea o asemenea creatură ascunsă în ființa mea. Mi-am imaginat că vreun brav strămoș de-al meu putuse cândva să zboare. O pasăre zburând prin ceață, mă gândeam, o pasăre uriașă zburând peste ocean, care nu se oprise până când nu ajunsese în America.

N-am nicio poză cu mama și mi-e greu să-mi aduc aminte cum arăta. Ori de câte ori o văd cu ochii minții, îmi apare ca o femeie brunetă, mărunțică, având talie de copil și degete albe, delicate, și brusc, adesea chiar, îmi amintesc cât de bine mă simțeam sub atingerea degetelor ei. De fiecare dată când mi-o închipui, e foarte tânără și frumoasă și, probabil, chiar așa era, de vreme ce, când a murit, nu avea decât douăzeci și nouă de ani. Am locuit, pe rând, în câteva apartamente micuțe din Boston și Cambridge și cred că ea lucra la o firmă care publica manuale sau cam așa ceva, deși eram prea mic ca să-mi dau seama ce face acolo. Cel mai limpede îmi amintesc momentele când mergeam la film împreună (westernuri cu Randolph Scott, Războiul lumilor, Pinocchio) și cum stăteam în întunericul sălii de cinematograf, cu o mână în punga de floricele de porumb și cu cealaltă în mâna celuilalt. Ea mai spunea glume care mă făceau să izbucnesc în hohote gălăgioase, dar asta se întâmpla foarte rar, când alinierea planetelor ne era favorabilă. Cel mai adesea era visătoare, chiar melancolică și uneori simțeam că e tristă, simțeam că se luptă cu un imens haos interior. Pe măsură ce creșteam, a început să mă lase din ce în ce mai des acasă cu bona, dar nu am înțeles ce însemnau plecările ei misterioase până târziu, la multă vreme după ce a murit. În privința tatălui meu însă, am rămas într-o ceață totală, atât în timpul vieții ei, cât și după ce i-a n-a mai fost. Despre asta mama refuza să vorbească cu mine și, ori de câte ori o întrebam, era de neclintit în muțenia ei. „A murit de mult“, spunea, „înainte să te naști tu.“ Nu exista nicio mărturie a prezenței lui prin casă. Nici măcar o fotografie, un nume măcar. În lipsă de altceva de care să mă agăț, mi l-am imaginat ca pe un fel de Buck Rogers cu păr castaniu, un călător în spațiu care trecuse în a patra dimensiune și nu-și mai găsea drumul înapoi spre casă.

Pe mama au înmormântat-o lângă părinții ei în cimitirul Westlawn, iar eu m-am mutat cu unchiul Victor, în partea de nord a orașului Chicago. Am uitat mult din perioada aceea, dar se pare că mă bosumflam des, mă smiorcăiam din belșug, iar seara adormeam plângând și suspinând ca un jalnic orfan dintr-un roman de secol XIX. La un moment dat, o cunoștință de-ale lui Victor, o femeie ridicolă cu care ne-am întâlnit din întâmplare pe stradă, a început să plângă de îndată ce i-am fost prezentat, tamponându-și ochii cu batista și tot bâiguind ceva despre mine, care trebuie că eram copilul din flori al sărmanei Emmie. Nu mai auzisem expresia asta niciodată, dar îmi dădeam seama că e vorba de lucruri înspăimântătoare, nefericite. Când i-am cerut unchiului Victor să-mi explice, a inventat un răspuns pe care n-o să-l uit în veci. „Toți copiii sunt copii din flori1“, mi-a spus, „dar nu sunt alintați astfel decât cei mai buni dintre ei.“

Fratele cel mare al mamei mele era un om uscățiv, cu nas coroiat, celibatar la patruzeci și trei de ani, care-și câștiga existența cântând la clarinet. Ca toți ceilalți mem­--bri ai familiei Fogg, trăia la voia întâmplării și era predispus la reverie, la izbucniri neașteptate și lungi stări de lâncezeală. După un început promițător ca membru al Cleveland Orchestra, aceste trăsături de caracter l-au luat cu totul în stăpânire. Nu ajungea la repetiții pentru că dormea prea mult, apărea la concerte fără cravată, iar odată chiar a avut neobrăzarea să spună o glumă deocheată de față cu un concertmaistru bulgar. După ce a fost concediat, Victor a cochetat cu câteva orchestre mai mici, una mai proastă ca alta, iar până să se întoarcă la Chicago în 1953 învățase deja să se împace cu mediocritatea carierei lui.